La capătul unei zile lungi de predare, paleontologul Rudy Lerosey-Aubril s-a așezat la microscop pentru un ritual care îl liniștește: curățarea, cu o ac fină, a unui intrigant fosil de artropod din Cambrian, abia sosit în laborator. Roca se desprindea lent, strat cu strat. Apoi, s-a oprit brusc.
Acolo unde s-ar fi așteptat să vadă o antenă, a apărut o gheară. Intuiția a fost imediată și răscolitoare: descoperise cea mai veche cheliceră cunoscută, împingând originea păianjenilor și a scorpionilor cu 20 de milioane de ani mai înapoi în timp.
Rezultatul a fost consemnat într-un studiu publicat în revista Nature. Rudy Lerosey-Aubril și Javier Ortega-Hernández, cercetători la Universitatea Harvard, descriu un prădător marin vechi de 500 de milioane de ani.
Fosilul, botezat Megachelicerax cousteaui, provine din formațiunea Wheeler, din deșertul din vestul statului Utah.
Este cel mai vechi reprezentant cunoscut al cheliceratelor, vastul grup de artropode din care fac parte astăzi păianjenii, scorpionii, acarienii, limulele și picnogonidele (așa-numiții păianjeni de mare). Până acum, cele mai vechi fosile de chelicerate aveau aproximativ 480 de milioane de ani.
Această piesă nouă din arhiva Pământului împinge originile grupului în Cambrianul mijlociu și arată că planul anatomic de bază al unor creaturi atât de familiare precum păianjenii și limulele se contura deja imediat după explozia cambriană, acea perioadă de inovație evolutivă accelerată.
Holotipul, păstrat în parte și contrapartă, dezvăluie chelicere spectaculoase, în formă de clește. Însă drumul până la această imagine clară a cerut răbdare: peste 50 de ore de curățare sub microscop.
Megachelicerax cousteaui măsoară puțin peste 8 centimetri în lungime și păstrează un exoschelet remarcabil de bine conservat, compus dintr-un scut cefalic și nouă segmente corporale. Anatomia sa, surprinzător de complexă pentru epocă, vorbește despre un organism deja foarte specializat.
Scutul cefalic adăpostește șase perechi de membre dedicate hrănirii și percepției mediului. Sub corp, se văd structuri respiratorii în formă de plăci, care amintesc izbitor de branchiile lamelare ale limulelor moderne.
Iar piesa centrală o constituie chelicerele: apendice de hrănire în formă de clește, elementul-definiție al acestui grup de artropode. Spre deosebire de insecte, care au antene senzoriale ca apendice principale, cheliceratele sunt înzestrate cu instrumente de apucare.
Existența lui M. cousteaui umple un gol evolutiv esențial, făcând legătura între artropodele cambriane aparent lipsite de astfel de clești și formele apărute ulterior.
„Megachelicerax arată că chelicerele și divizarea corpului în două regiuni funcțional specializate au evoluat înainte ca apendicele cefalice să-și piardă ramificațiile externe și să devină asemănătoare picioarelor păianjenilor actuali”, explică Javier Ortega-Hernández.
Descoperirea ajută la împăcarea mai multor ipoteze concurente despre evoluția timpurie a grupului. Complexitatea nu a însemnat, însă, și o ascensiune fulgerătoare.
Timp de milioane de ani, cheliceratele au rămas discrete, eclipsate de grupuri care par mai simple, precum trilobiții, înainte de a coloniza uscatul cu succesul pe care îl cunoaștem astăzi. Numele speciei, Megachelicerax cousteaui, este un omagiu adus exploratorului francez Jacques-Yves Cousteau.
„Ni s-a părut firesc să numim acest animal marin străvechi în onoarea cuiva care a inspirat generații întregi să exploreze adâncurile”, spune Lerosey-Aubril.
Așa cum comandantul Cousteau a schimbat felul în care privim oceanele moderne, M. cousteaui schimbă felul în care înțelegem originile cheliceratelor. Astăzi, cheliceratele numără peste 120.000 de specii vii și sunt prezente în aproape toate ecosistemele planetei.
Descoperirea oferă o perspectivă nouă asupra începuturilor lor îndepărtate.
Autorii subliniază și rolul esențial al colecțiilor științifice și al profesioniștilor care le îngrijesc, păstrând specimene timp de decenii, până când întrebări noi și priviri proaspete îi dezvăluie, în sfârșit, semnificația.
