Pe coasta jurasică a Marii Britanii, un colecționar de fosile a făcut o descoperire extraordinară: o reptilă marină conservată într-o stare atât de impecabilă încât părea înghețată în timp.
Totuși, acest fosil avea să petreacă peste două decenii uitat în labirintul administrativ al unui muzeu canadian, înainte ca cineva să înțeleagă, în cele din urmă, că reprezenta cheia lipsă a unui mister vechi de 190 de milioane de ani.
Povestea redescoperirii sale este aproape la fel de fascinantă precum creatura însăși. Chris Moore cunoaște stâncile din Dorset ca pe propriile buzunare. Un colecționar de fosile experimentat, el avea deja în palmares descoperirea unui craniu colosal de pliozaur, care stârnise senzație.
Dar în acea zi, un fragment de vertebră caudală, abia ieșind din rocă, i-a atras atenția. Ceea ce a început ca o excavare de rutină s-a transformat rapid în ceva cu adevărat excepțional.
Vertebrele se înșiruiau una după alta, dezvăluind mai întâi înotătoarele posterioare, apoi cutia toracică, înotătoarele anterioare și, în cele din urmă, craniul.
Un craniu intact, păstrat în trei dimensiuni complete, un fapt remarcabil având în vedere că majoritatea fosilelor de ihtiozauri se aplatizează sub greutatea sedimentelor. Animalul măsura trei metri lungime. Botul său se întindea într-o lamă disproporționată, plină de sute de dinți mici și ascuțiți.
Orbitele sale oculare, masive și perfect conservate, păreau încă să scruteze adâncurile marine. Moore descoperise un prădător jurasic într-o stare de conservare rar întâlnită: Dragonul-Sabie din Dorset tocmai reapăruse după 190 de milioane de ani de somn.
Această conservare excepțională nu este o întâmplare. În epoca Pliensbachiană, regiunea era o mare tropicală puțin adâncă, fremătând de viață. Amoniți, belemniți și pești de tot felul constituiau o sursă ideală de hrană pentru ihtiozaurii care patrulau aceste ape calde.
Dar sub această abundență se ascundea o capcană mortală, devenită astăzi o binecuvântare pentru paleontologi: fundurile marine anoxice, total lipsite de oxigen.
Când un animal murea și se scufunda, el se afunda într-un nămol toxic unde niciun necrofag, nicio bacterie aerobă nu putea perturba descompunerea. Corpurile rămâneau intacte, înghețate în poziția lor finală, așteptând ca fosilizarea să își opereze lenta alchimie minerală. Într
-un astfel de mediu, ostil vieții, dar favorabil conservării, Dragonul-Sabie și-a găsit mormântul și miracolul. Povestea ia apoi o turnură neașteptată. Moore a expediat specimenul la Muzeul Regal din Ontario, unde activa doctorul Chris McGowan, o somitate mondială în studiul ihtiozaurilor.
Aceasta era procedura obișnuită: a încredința o descoperire majoră experților care o puteau analiza. Numai că fosila nu a fost niciodată catalogată. De ce, nimeni nu știe cu adevărat.
Specimenul a rămas acolo, undeva în depozitele muzeului, în timp ce McGowan și-a continuat cariera și, în cele din urmă, s-a pensionat. Douăzeci și patru de ani au trecut. Pe scară geologică, acest lucru este insignifiant. Pe scară umană, este aproape o generație.
Doctorul Dean Lomax, coleg și succesor al lui McGowan în domeniul ihtiologiei, a fost cel care l-a întrebat, în cele din urmă, pe Moore dacă poate examina specimenul.
Analiza a dezvăluit atunci ceea ce nimeni nu înțelesese încă: era vorba de o specie complet nouă pentru știință, botezată *Xiphodracon goldencapensis*. Dar adevărata importanță a acestei descoperiri depășește cu mult simpla descriere a unei noi specii.
Acest fosil, descris recent în revista *Papers in Palaeontology*, umple un gol imens în cunoașterea noastră despre evoluția ihtiozaurilor. Paleontologii dețin mii de specimene complete sau aproape complete datând de dinainte și de după Pliensbachian.
Dar pentru această perioadă precisă, situată acum 190 de milioane de ani, fosilele sunt practic inexistente. Or, tocmai în acest moment are loc un eveniment misterios: o perturbare masivă și complexă a faunei terestre și marine, însoțită de o transformare majoră în evoluția ihtiozaurilor.
Ce s-a întâmplat, nimeni nu știe cu certitudine. Și tocmai acest lucru face ca Dragonul-Sabie să fie atât de prețios. El reprezintă un martor direct al acestei tranziții enigmatice, o fereastră deschisă către un moment crucial în care ceva a modificat profund ecosistemele jurasice.
Lomax subliniază caracteristicile unice ale specimenului: acel rostru extraordinar de lung, în formă de sabie, acei ochi disproporționați care trebuiau să scruteze adâncurile întunecate, și mai ales acel os lacrimal în jurul nărilor, a cărui structură nu a mai fost observată la niciun alt ihtiozaur cunoscut.
Un al doilea specimen a fost identificat ulterior, expus la Charmouth Heritage Coast Centre și poreclit „Gonzo” datorită maxilarului său deformat. Doi indivizi dintr-o specie care, în sfârșit, completează un capitol lipsă din istoria Jurasicului.
După 190 de milioane de ani de tăcere și 24 de ani de uitare administrativă, Dragonul-Sabie din Dorset își dezvăluie, în cele din urmă, secretele.
