Multă vreme, paleontologii au crezut că înțeleg perfect modul în care reptilele marine preistorice navigau prin oceane. O coadă puternică pentru propulsie, membre pentru stabilitate – un model ce părea bătut în cuie de decenii.
Dar un fosil extraordinar, descoperit în Elveția, a venit să zdruncine această certitudine. Pentru prima dată, un specimen de Lariosaurus, conservat cu pielea intactă, dezvăluie o tehnică de înot complet neașteptată, redefinind percepția noastră asupra evoluției acvatice din Triasic.
Această descoperire crucială demonstrează că, în urmă cu 240 de milioane de ani, oceanele primordiale găzduiau deja o diversitate surprinzătoare de strategii de locomoție.
O comoară paleontologică a ieșit la lumină din adâncurile Alpilor elvețieni, în regiunea Monte San Giorgio, un sit UNESCO recunoscut drept unul dintre cele mai bogate depozite fosilifere din Europa.
Aici, la granița dintre Elveția și Italia, cercetătorii de la Universitatea din Insubria au dezgropat un exemplar aproape complet de Lariosaurus valceresii, o reptilă acvatică de dimensiuni mici, care a prosperat în timpul Triasicului Mijlociu.
Ceea ce distinge această descoperire de toate celelalte fosile de Lariosaurus identificate până acum este conservarea remarcabilă a pielii și a solzilor săi.
Țesutul cutanat s-a păstrat sub forma unei pelicule de carbon, oferind o precizie fără precedent în conturarea morfologiei exacte a corpului și a membrelor animalului.
Această fereastră excepțională către anatomia unei reptile vechi de 240 de milioane de ani a furnizat oamenilor de știință informații imposibil de obținut doar din schelet. De obicei, țesuturile moi se descompun rapid după moarte, lăsând în urmă doar părțile dure, cum ar fi oasele și dinții.
Mediul în care a trăit acest Lariosaurus explică în mare măsură conservarea sa miraculoasă. Cu 240 de milioane de ani în urmă, regiunea era o lagună puțin adâncă, cu o circulație limitată a apei.
Pe fundul ei, proliferau straturi dense de bacterii, creând un mediu bogat în compuși chimici, dar dramatic de sărac în oxigen. Aceste condiții inospitaliere reprezentau un dezavantaj major pentru necrofagi și organismele descompunătoare.
Când un animal murea și se scufunda spre fund, corpul său scăpa de distrugerea obișnuită. Bacteriile anaerobe preluau controlul, dar acțiunea lor ducea, în mod paradoxal, la o mineralizare rapidă a țesuturilor moi, mai degrabă decât la dezintegrarea lor completă.
Această „alchimie” geochimică particulară a transformat Monte San Giorgio într-o adevărată capsulă a timpului, păstrând nu doar schelete, ci și amprente ale pielii, ale mușchilor și, uneori, chiar ale organelor interne.
Pentru paleontologi, astfel de situri reprezintă comori științifice inestimabile, permițând reconstituirea precisă a aspectului și modului de viață al unor specii dispărute de sute de milioane de ani.
Examinarea fosilei cu ajutorul fotografiilor de înaltă rezoluție și al microscopiei electronice de scanare a permis cercetătorilor să facă observații de o importanță capitală.
Spre deosebire de plesiosauri, acele celebre monștri marini din Mezozoic, la care doar membrele purtau solzi, corpul Lariosaurusului era acoperit în mare parte de solzi protectori.
Și mai important, pielea conservată conturează clar forma membrelor, dezvăluind că mâinile și picioarele sale erau palmate.
Această adaptare evidentă la viața acvatică era însoțită de o musculatură puternică în jurul membrelor anterioare, vizibilă datorită amprentelor țesuturilor moi de pe trunchi și din spatele brațelor.
Aceste caracteristici anatomice spun o poveste de locomoție acvatică radical diferită de ceea ce își imaginau oamenii de știință pentru notosauri.
În loc să se propulseze în principal cu coada, așa cum se presupunea, Lariosaurusul folosea o tehnică sofisticată de înot paraxial, comparabilă cu cea a focilor moderne.
Această metodă, pe care specialiștii o numesc „zbor cu vâsle”, implică utilizarea membrelor anterioare într-o mișcare de batere pentru a genera o propulsie rapidă și accelerații bruște.
Focile contemporane folosesc exact această tehnică pentru a vâna și a scăpa de prădători, alternând între un înot lent și împingeri explozive. Această descoperire pune fundamental sub semnul întrebării ideea unei evoluții liniare și uniforme a locomoției acvatice la reptilele marine.
Lariosaurusul coexistă cu alți prădători, cum ar fi Ceresiosaurus, care probabil utilizau strategii de înot diferite. Această diversitate de tehnici sugerează că nișele ecologice ale oceanelor Triasice erau deja fin compartimentate.
Apărut la scurt timp după extincția masivă din Permian, care anihilase 96% din speciile marine acum 252 de milioane de ani, Lariosaurus face parte dintre pionierii care au colonizat oceane în mare parte golite de concurenți, dar pline de resurse alimentare.
În acest context de renaștere evolutivă, diferite linii de reptile terestre au migrat spre mediile marine, experimentând diverse soluții anatomice pentru a se adapta noului lor habitat.
Propulsia prin membrele anterioare a reprezentat, în mod evident, una dintre aceste soluții viabile, permițând Lariosaurusului să prospere în mediul său timp de milioane de ani.
Această tehnică specializată îi conferea, probabil, un avantaj competitiv distinct, poate pentru vânătoarea prin ambuscadă sau pentru explorarea habitatelor stâncoase, unde manevrabilitatea prima în fața vitezei pure.
Rezultatele acestui studiu, publicate în Revista Elvețiană de Paleontologie, ilustrează perfect cum un singur fosil excepțional de bine conservat poate revoluționa înțelegerea noastră asupra unor epoci apuse de sute de milioane de ani.
