La 140 de milioane de ani‑lumină de Pământ, ceva uriaș se învârte lent în întunericul spațiului. Nu este o stea, nici o galaxie, nici măcar o gaură neagră supermasivă. Este un filament de gaz întins pe o distanță care sfidează imaginația: 5,5 milioane de ani‑lumină.
Echivalentul de a traversa Calea Lactee de peste cincizeci de ori la rând. Pentru prima dată, astronomii au surprins o astfel de structură în rotație. O observație care schimbă felul în care înțelegem formarea galaxiilor. Descoperirea a venit pe neașteptate.
Lyla Jung și echipa ei de la Universitatea Oxford foloseau MeerKAT, o rețea de 64 de radiotelescoape interconectate din Africa de Sud, pentru a cartografia adâncurile cosmosului.
Atunci au zărit un aliniament neobișnuit: paisprezece galaxii strălucitoare, toate la aceeași distanță de Pământ, formând un șir aproape perfect, ca niște mărgele înșirate pe un fir invizibil. Nu era o simplă coincidență.
Măsurătorile ulterioare au dezvăluit un filament imens de gaz care le conectează, o structură a cărei lățime o depășește pe cea a Căii Lactee, care are 117.000 de ani‑lumină. A urmat surpriza majoră: întregul filament se rotește în jurul propriei axe cu 110 kilometri pe secundă. Rezultatul?
Cel mai mare obiect aflat în rotație identificat vreodată. Pentru a-i înțelege scara, imaginați‑vă un colos pe care l‑ai străbate, la viteza luminii, în mai bine de cinci milioane de ani. Iar acest colos se învârte, antrenând în mișcarea sa galaxiile din apropiere.
Aici se află miezul revelației: galaxiile legate de filament se rotesc și ele, iar majoritatea urmează același sens de rotație ca „gazda” gazoasă. Indiciu puternic al unei legături cauzale pe care nu o bănuiam.
Filamentul nu ar fi doar un liant pasiv între galaxii, ci un actor activ în formarea lor, capabil să le influențeze viteza și orientarea rotației. Pentru astrofizicieni, existența acestor structuri nu este o surpriză totală.
De decenii, simulările pe calculator prezic o „pânză cosmică” țesută din filamente uriașe ce canalizează materia și energia, hrănind nașterea roiurilor de galaxii. Confirmarea directă și, mai ales, măsurarea rotației lor au cerut însă instrumente cu o sensibilitate excepțională.
După cum explică Madalina Tudorache, membră a echipei, „pur și simplu nu aveam telescoape suficient de puternice pentru a detecta direct acești giganți gazoși”.
MeerKAT reprezintă exact această nouă generație de instrumente capabile să facă vizibil ceea ce până acum era invizibil, deschizând o fereastră neașteptată către arhitectura fundamentală a universului.
Observațiile au fost realizate în cadrul proiectului MIGHTEE, un amplu relevé extragalactic condus de Matt Jarvis și aflat în desfășurare.
Datele care urmează ar putea surprinde comportamente și mai neobișnuite ale aceluiași filament sau ar putea scoate la iveală structuri similare în alte regiuni ale cosmosului.
Cercetătorii își prezintă rezultatele în Monthly Notices of the Royal Astronomical Society și sunt convinși că, în anii ce vin, vor fi identificate numeroase filamente rotative.
Odată cu sosirea unor noi instrumente precum Observatorul Vera C. Rubin din Chile, omenirea se pregătește să cartografieze această pânză cosmică invizibilă care susține arhitectura universului.
Filamente interconectate, în rotire, care ar putea fi adevărații arhitecți ai galaxiilor, modelându‑le forma și mișcarea încă din zorii cosmosului.
Iar valsul tăcut al acestor giganți continuă, indiferent la privirile noastre, dictând nașterea stelelor și destinul galaxiilor într‑o coregrafie cosmică din care abia începem să înțelegem primii pași.
