957,58 milioane de euro. Atât a costat statul francez decizia de a renunța la un proiect care nu a produs niciun ban, dar a generat o datorie uriașă și un scandal care a marcat o epocă. În 2013, 173 de porți de control au fost montate pe drumurile naționale, menite să supravegheze camioanele grele.
Trei ani mai târziu, tot ce mai rămăsese era o grămadă de metal ruginit și o factură pe care contribuabilii o plătesc și astăzi. Totul a început în octombrie 2011, când autoritățile au semnat un parteneriat pe treisprezece ani cu firma Ecomouv’.
Scopul: să taxeze camioanele de peste 3,5 tone pentru fiecare kilometru parcurs pe rețeaua națională, folosind un sistem GPS și acele porți de control.
Detaliul tehnic, adesea ignorat, era că aceste porți nu serveau la facturarea taxei, ci doar la verificarea faptului că vehiculele erau echipate corect. Un detaliu care avea să devină irelevant. Sistemul a funcționat, tehnic vorbind, timp de doi ani.
Apoi, în toamna lui 2013, furia „bonnet-roșilor” din Bretania a schimbat totul. O criză deja prezentă în sectorul agroalimentar a transformat nemulțumirea într-un val de proteste violente, iar prim-ministrul de atunci, Jean-Marc Ayrault, a suspendat proiectul pe 29 octombrie 2013.
Bretania a fost scena unor revolte timp de trei luni, iar guvernul a intrat într-un an de negocieri care nu au dus nicăieri. Pe 30 octombrie 2014, contractul cu Ecomouv’ a fost reziliat.
Cine plătește cu adevărat factura eșecului?
Bilanțul? Zero euro încasați. Trei ani de pregătiri, câteva săptămâni de funcționare efectivă, apoi nimic. Ceea ce a doborât proiectul nu a fost costul de funcționare, ci contestarea socială și, mai ales, un contract pe care chiar negociatorii statului îl considerau „blindat”.
Fostul secretar de stat pentru Transporturi, Frédéric Cuvillier, a folosit exact acest termen. Iar când un contract este atât de bine protejat pentru prestator, rezilierea are un preț. Un preț calculat cu precizie de Curtea de Conturi în raportul său public din februarie 2017.
Instanța financiară nu a folosit cuvinte măsurate. A numit episodul un „eșec al politicii publice” și a criticat decizia de renunțare ca fiind luată „fără temei juridic”.
Suma de 957,58 milioane de euro acoperă despăgubirile plătite companiei Ecomouv’ și partenerilor săi, plus cheltuielile administrative pentru implementarea și desființarea sistemului.
La acestea se adaugă 70 de milioane de euro pentru costurile administrațiilor implicate, fără a mai pune la socoteală 270 de milioane de euro pentru riscuri legate de litigii. Și asta nu e tot. Pierderile de venituri sunt mult mai mari.
Curtea estimează că, pe perioada de exploatare prevăzută, statul a pierdut 9,83 miliarde de euro, bani care ar fi alimentat Agenția de finanțare a infrastructurilor de transport. În plus, 795 de milioane de euro din taxa pe osie, redusă anticipat în perspectiva ecotaxei, s-au evaporat.
Iar porțile de taxare, evaluate inițial la 652 de milioane de euro, au fost vândute sau dezmembrate pentru o sumă infimă.
Ca să acopere gaura, guvernul a găsit o soluție de avarie: a majorat taxa internă de consum asupra produselor energetice (TICPE) cu 2 centimi pe litru de motorină, ajungând la 4 centimi pentru transportul rutier de mărfuri. Paradoxul?
Ecotaxa viza în principal camioanele grele străine în tranzit, care ar fi trebuit să asigure 31 % din venituri. Taxa de compensare le afectează doar în proporție de 2 %.
Transportatorii francezi și șoferii care își alimentează mașinile în Franța sunt cei care plătesc pentru renunțarea la un mecanism menit să-i facă pe străini să plătească.
Victimele uitate și vestigiile unui proiect îngropat
În spatele cifrelor, au rămas și victime umane. Cei 210 de angajați ai Ecomouv’ au fost concediați, iar Curtea notează că „reclasificările avute în vedere pentru o parte dintre aceștia în instituții publice ale statului nu s-au concretizat”.
Ségolène Royal, ministrul Mediului la momentul renunțării, și-a apărat decizia denunțând un sistem în care statul plătea 220 de milioane de euro pe an ca taxe de gestionare către Ecomouv’, vorbind chiar despre „o deturnare de fonduri”.
Dar a recunoscut ulterior că guvernul ar fi trebuit să ceară răspunderea firmei, nu să o despăgubească atât de repede. La doisprezece ani de la suspendare, unele structuri metalice mai stau încă pe marginea drumurilor franceze, ruginind sub ploaie.
În 2021, subiectul a reapărut în dezbaterea parlamentară privind Convenția cetățenească pentru climă, unii parlamentari propunând reutilizarea porților pentru o nouă taxă de tranzit.
Propunerea a rămas fără ecou, iar vestigiile ecotaxei rămân un simbol al unui proiect îngropat înainte să prindă viață.
