Puneți-vă mâna pe piept și simțiți-vă inima cum bate. Suntem adânc convinși că fiecare dintre noi este o ființă unică, un „Eu” unificat, stăpânul de drept al acestui corp. Însă, știința modernă ne dezvăluie o eroare biologică fundamentală.
Nu suntem, de fapt, organisme unitare, ci rezultatul unei fuziuni neașteptate, aproape brutale, între două specii complet străine una de cealaltă.
Fiecare celulă din corpul nostru adăpostește mii de pasageri clandestini, entități autonome ce posedă propriul ADN, propria lor agendă și, esențial, nu sunt umane. Fără ele, am înceta să existăm într-o secundă.
Dar să nu ne înșelăm: prezența lor nu se datorează vreunei afecțiuni, ci este consecința celui mai mare „jaff” din istoria evoluției. Pentru a înțelege cine locuiește în noi, trebuie să călătorim înapoi în timp, acum aproximativ două miliarde de ani.
În acea eră îndepărtată, Pământul era populat exclusiv de organisme unicelulare simple, iar viața, așa cum o cunoaștem, stagna. Atmosfera începea să se încarce cu oxigen, un gaz toxic pentru majoritatea formelor de viață primitive de atunci. Într
-un asemenea mediu ostil, a avut loc cel mai important eveniment din istoria vieții, cu mult înainte de apariția dinozaurilor sau a plantelor. O celulă primitivă de dimensiuni considerabile, probabil o arhee – un strămoș îndepărtat al celulelor noastre – vâna pentru a supraviețui.
A remarcat o mică bacterie extrem de vioaie, capabilă de o performanță tehnologică rară: știa să utilizeze oxigenul toxic pentru a produce energie. Celula mare a înghițit-o pe cea mică, cu intenția de a o digera, așa cum făcuse de mii de ori înainte. Dar în acea zi, mecanismul a cedat.
Mica bacterie a rezistat sucurilor digestive. În loc să fie distrusă, a rămas în viață în interiorul prădătorului său. Mai mult, a început să-și „plătească chiria”. A consumat oxigenul care îi otrăvea gazda și, în schimb, i-a furnizat un surplus colosal de energie.
Acest pact forțat, pe care biologii îl numesc endosimbioză, a schimbat fața lumii. Mica bacterie a devenit ceea ce astăzi numim mitocondrie – centrala electrică a celulelor noastre. Fără această fuziune accidentală, viața complexă nu ar fi putut niciodată să existe.
Organismele multicelulare – animalele, plantele, inclusiv noi înșine – necesită o cantitate fenomenală de energie, pe care doar această „tehnologie” bacteriană, obținută printr-un fel de furt evolutiv, o putea oferi. Prin urmare, nu suntem o specie care a evoluat de una singură.
Suntem un vehicul gigantic, o armură biologică construită în jurul acestor bacterii străvechi pentru a le proteja și a le hrăni, în timp ce ele ne furnizează combustibilul necesar pentru a gândi, a alerga și a trăi.
Această teorie, mult timp ridiculizată atunci când a fost propusă de biologa Lynn Margulis în anii 1960, este astăzi un fapt stabilit științific.
Dovada acestei „dubluri naturii” se găsește chiar în inima celulelor noastre, ascunsă sub microscop, trădând o origine străină pe care nu o mai putem nega.
Dacă mai aveam îndoieli cu privire la faptul că adăpostim „străini”, o privire asupra cărții lor de identitate genetică risipește orice suspiciune. ADN -ul nostru uman, cel care determină culoarea ochilor sau înălțimea, este închis în nucleul celulelor.
Însă mitocondriile posedă propriul lor ADN, complet distinct de al nostru. ADN -ul mitocondrial este circular, exact ca cel al bacteriilor libere pe care le găsim în natură, în timp ce al nostru este organizat în filamente lungi, cunoscute sub numele de cromozomi.
Mai mult, mitocondriile se reproduc independent de restul celulei, ca și cum ar duce o viață proprie în interiorul nostru. Ele nu urmează regulile corpului nostru: sunt transmise exclusiv de către mamă, creând o linie genetică paralelă ce datează de la zorii umanității.
În esență, suntem cu toții himere. Credem că suntem stăpânii corpului nostru, în timp ce, în realitate, suntem rezultatul unei „infecții” care a luat o turnură neașteptată, o coabitare eternă între o gazdă și prizonierul său energetic.
