În pădurile Franței stau încă în picioare între două și patru milioane de metri cubi de ulm. Dar căutați un copac bătrân, cu trunchiul gros, din aceia care umbreau piețele satelor acum o generație, și nu veți găsi aproape nimic.
Ceea ce a rămas este o pădure de puieți tineri, sortiți să nu ajungă niciodată la maturitate. Vinovatul întregii catastrofe încape într-un borcan de iaurt. Este o ciupercă microscopică, iar povestea ei transformă moartea unui copac într-un paradox aproape absurd.
Când infecția avansează prin vasele sale, ulmul nu luptă împotriva invadatorului așa cum ne-am aștepta. El secretă substanțe menite să-și astupe propria circulație a sevei, întorcându-și sistemul imunitar împotriva sa.
Își înfundă singur conductele vitale, crezând că astfel va sufoca inamicul, dar moare de sete, ucis de propriul mecanism de apărare. Ciuperca din genul Ophiostoma călătorește între copaci pe spinarea unui gândac minuscul, scolitul de ulm.
Mecanismul este diabolic de simplu: insecta se reproduce pe copacii muribunzi, iar pentru a ajunge la maturitate sexuală, trebuie să roadă scoarța unui ulm sănătos. În timpul acestei mese aparent banale, ea transferă sporii bolii de la un copac la altul.
O insectă de câțiva milimetri, o masă nesemnificativă, și un întreg lanț de ulmi centenari se prăbușește. Boala nu circulă doar prin aer. Sub pământ, rădăcinile copacilor vecini se grefează adesea între ele, iar ciuperca folosește aceste tuneluri naturale pentru a se răspândi în tăcere.
În gardurile vii franceze, plantate în rânduri strânse dintr-o singură specie, contagiunea subterană a făcut ravagii invizibili. Nimic nu trădează prezența ei până în ziua în care frunzele se îngălbenesc brusc, iar copacul moare în câteva săptămâni.
Un cargou a adus apocalipsa în Europa
Povestea dezastrului începe cu mult înainte de actuala criză. Grafioza a fost semnalată pentru prima dată în 1919, în Țările de Jos, de unde i-a rămas numele de „boala olandeză a ulmului”. În Franța, primul caz a fost identificat în Lorena, în 1920.
Acea primă epidemie, provocată de o tulpină moderată a ciupercii, a ucis deja mii de copaci. Dar adevărata apocalipsă avea să vină abia peste jumătate de secol.
La sfârșitul anilor 1960, o tulpină nouă, mult mai virulentă, a ajuns în Europa printr-o încărcătură de bușteni contaminați, transportați cu vaporul de pe continentul american.
Scenariul pare desprins dintr-un film: un cargou, trunchiuri infectate care trec neobservate prin porturi, și o ciupercă de origine asiatică care traversează Atlanticul în ambele sensuri în doar câteva decenii.
Această a doua pandemie, produsă de Ophiostoma novo-ulmi, a depășit cu mult tot ce se cunoscuse până atunci.
Două valuri succesive ale bolii au distrus aproape toți copacii mari, una dintre cele mai grave catastrofe ecologice care au lovit vreodată o specie forestieră, după cum o descrie cercetătorul Jean Pinon. Peisajul francez s-a transformat radical.
Ulmul, care odinioară împărțea locul de cinste cu platanul de-a lungul drumurilor și cu stejarul în păduri, și-a pierdut siluetele seculare în doar o generație. Specia însă nu a dispărut. Departe de asta.
Ulmul de câmp are o armă rară în lumea copacilor: înmugurește cu o vigoare extraordinară din butuc și din rădăcini. Fiecare copac tăiat sau mort dă naștere la zeci de lăstari noi. Gardurile vii sunt astăzi pline de ulmi tineri, înalți de câțiva metri, care cresc sănătos și viguros.
Dar soarta lor este pecetluită încă de la germinare. De îndată ce ramurile ating un diametru de 4-5 cm, devin ținta gândacilor purtători de boală. Cincisprezece ani.
Uneori, douăzeci. Aceasta este speranța medie de viață a unui ulm în prezent, înainte ca trunchiul său să devină interesant pentru insectă. Într-o populație studiată de cercetători, doar o sută de arbori au reușit să depășească diametrul de 20 cm.
Milioane de lăstari și o mână de supraviețuitori într-un întreg masiv. Ulmul a ajuns o specie blocată într-o adolescență perpetuă, condamnată să moară înainte de a înflori cu adevărat.
Contraatac genetic într-o cursă cu mutațiile
În fața acestui zid biologic, cercetătorii au lansat un contraatac genetic. Sursele de rezistență naturală vin aproape toate din Asia, unde ciuperca este originară și unde copacii au avut timp să coevolueze cu ea.
Prin încrucișarea ulmilor asiatici rezistenți cu soiuri europene, programele derulate de INRAE și institutul olandez Alterra au produs două clone comercializate în Franța: Lutèce și Vada.
Acești copaci rezistenți repopulează astăzi parcuri și bulevarde, dar nu sunt recomandați pentru plantare masivă în pădure. Motivul este simplu:
plantarea aceleiași clone peste tot ar repeta greșeala care a făcut ulmii europeni atât de vulnerabili la început, o bază genetică prea restrânsă în fața unui inamic capabil să se adapteze. Iar inamicul nu doarme.
O. novo-ulmi a suferit, pe parcursul răspândirii sale, schimbări evolutive rapide prin hibridizare și transfer orizontal de gene cu alte specii. Agresivitatea sa nu pare să fi scăzut deloc în ultimii cincizeci de ani. Un dușman care suferă mutații mai repede decât se poate regenera copacul.
Iată, într-o singură frază, motivul pentru care Franța nu-și va mai vedea, probabil, curând ulmii seculari.
