Nimeni nu a dormit vreodată în el. Nici o singură noapte, în treizeci și nouă de ani de existență.
Hotelul Ryugyong, cu cele 105 etaje ale sale și o înălțime de 330 de metri, este cea mai înaltă clădire din Coreea de Nord și, în același timp, una dintre cele mai absurde epave arhitecturale ale Războiului Rece.
Proiectul a început în 1987, dintr-o ambiție cât se poate de simplă: Phenianul nu accepta să fie mai prejos decât Seulul. Regimul a vrut să răspundă prin propria construcție la Westin Stamford, hotelul pe care o companie sud-coreeană îl ridicase la Singapore.
Un turn în formă de piramidă părea soluția perfectă pentru a atrage capital occidental și pentru a dovedi că industria nord-coreeană poate produce imposibilul.
Banii aveau să vină de la Moscova, iar termenul părea desprins dintr-un vis: închiderea trebuia să aibă loc în iunie 1989, la cel de-al 13-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților. Doi ani pentru 105 etaje. Cinci ani la rând, șantierul a mers într-un ritm susținut.
Scheletul din beton armat a prins contur, cu o bază lată și un vârf conic – o formă cerută nu doar de gusturi, ci și de necesități tehnice. Fără materialele avansate întâlnite la zgârie-norii din Vest, inginerii s-au bazat pe beton, iar geometria piramidală ținea greutatea uriașă.
Criza a transformat șantierul într-o ruină
În 1992, turnul ajunsese la înălțimea finală. Se pregătea o altă sărbătoare: inaugurarea fusese mutată pentru a coincide cu împlinirea a 80 de ani a președintelui Kim Il-sung. Niciuna n-a mai contat.
Uniunea Sovietică se destrămase, iar Coreea de Nord alunecase într-o criză economică profundă, adâncită de foametea de la mijlocul anilor 1990. Șantierul s-a oprit brusc, lăsând o macara ruginită în vârful clădirii, ca un martor tăcut al eșecului.
Costul îngropat în beton până atunci depășise 750 de milioane de dolari, adică 2% din PIB-ul întregii țări. Timp de șaisprezece ani, colosul a rămas doar o cochilie nefinisată, fără geamuri, fără instalații, fără viață.
O prezență sinistră deasupra Phenianului, care avea să primească o poreclă greu de scuturat: „Hotelul blestemului”.
Clădirea care strălucește doar la exterior
Abia în 2008 a apărut un salvator. Compania egipteană Orascom a acceptat să finalizeze construcția, iar în schimb a primit un contract exclusiv de 400 de milioane de dolari pentru rețeaua 3G a Coreei de Nord. Lucrările s-au limitat însă la exterior.
180 de milioane de dolari au fost investiți pentru a acoperi betonul cu plăci din sticlă și metal, transformând ruina într-o clădire futuristă, cu un vârf care ar fi trebuit să adăpostească un restaurant rotativ cu vedere panoramică.
Dincolo de suprafață nu exista nimic: fără camere amenajate, fără curent electric, fără piese de mobilier. Mai târziu, una dintre fețe a devenit un ecran uriaș, pe care rulau noaptea sloganuri de propagandă și jocuri de lumini. De la distanță, turnul strălucește.
De aproape, interiorul rămâne încă brut. Locuitorii capitalei au învățat să treacă pe lângă el fără să ridice privirea. La treizeci și nouă de ani de la începerea șantierului, hotelul nu are niciun client. Terminarea interioarelor ar necesita o sumă uriașă – aproximativ 5% din PIB-ul Coreei de Nord.
Autoritățile nu au renunțat, însă, la plan. Caută în continuare un investitor dispus să finanțeze lucrările interioare. Momeala? O promisiune veche din anii 1980: un cazinou mare, deschis chiar în incinta turnului.
