Subteranul orașului Cincinnati ascunde un secret pe care puțini dintre cei care trec zilnic pe deasupra lui îl cunosc. Doi kilometri de tuneluri complet noi, trei stații cu peroane imaculate și șine care nu au fost niciodată atinse de un tren.
De aproape o sută de ani, acest metrou așteaptă călători care nu vor veni niciodată. Totul a început în 1912, când autoritățile locale au decis să transforme un canal vechi și inutil, Miami-Erie, într-o rețea de transport subteran de mare anvergură.
Cincinnati era atunci unul dintre cele mai mari șapte orașe din Statele Unite, iar ambiția de a moderniza orașul a găsit un ecou puternic în rândul locuitorilor. Peste 80% dintre aceștia au votat pentru construirea metroului. Entuziasmul era imens, dar războiul a intervenit.
Primul Război Mondial a amânat proiectul, iar lucrările au început abia pe 28 ianuarie 1920. Ce a urmat a fost un șir de catastrofe economice. La începutul anului 1921, inflația a lovit puternic, iar costurile de construcție au explodat.
Banii disponibili au acoperit doar unsprezece din cele șaisprezece mile planificate. Porțiunea de est a fost abandonată fără alte prelungiri. Totuși, tunelurile de două mile au fost terminate la începutul lui 1923, iar inginerii le-au declarat în stare foarte bună.
Un metrou perfect, gata de funcționare. Dar n-a rulat niciodată.
Cum a eșuat orice tentativă de reutilizare?
Deceniul următor a fost o agonie administrativă. Central Parkway, drumul construit deasupra tunelurilor, s-a deschis traficului în octombrie 1928 și părea să rezolve problemele de mobilitate ale orașului. Un an mai târziu, prăbușirea bursei din 1929 a pus capăt oricărei șanse de finanțare.
Comisia responsabilă de transportul rapid a fost desființată. În 1936, orașul a cerut un raport despre cum ar putea folosi tunelurile. Concluzia: nu exista nicio utilitate în afară de metrou. Recomandarea: abandonarea.
În 1939, s-a încercat transformarea lor în tuneluri rutiere, dar construcția nu se potrivea. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost privite ca adăposturi antiaeriene – un atac care n-a avut loc niciodată. Un metrou care n-a servit nici ca metrou, nici ca adăpost.
Abia în 2002 a apărut o încercare serioasă de reînviere. Proiectul MetroMoves, un sistem regional de tranzit ușor, ar fi folosit tunelurile existente. Însă pentru asta era nevoie de o creștere a taxei pe vânzări cu jumătate de cent. Alegătorii au respins planul cu 68% din voturi.
O dezavuare definitivă. De atunci, statul Ohio a clasificat tunelul ca spațiu restrâns, interzicând orice utilizare comercială. Astăzi, adăpostește doar o conductă de apă și câteva cabluri de fibră optică, străbătut ocazional de echipele de întreținere, nu de trenuri.
Idei pentru o relicvă a secolului trecut
Paradoxul e că orașul nu poate nici să folosească tunelurile, nici să scape de ele. Costurile sunt amețitoare: în 2008, întreținerea simplă era estimată la 2,6 milioane USD, umplerea tunelurilor la 19 milioane USD, iar punerea în funcțiune la 100,5 milioane USD.
Trei variante, fiecare cu un preț astronomic. Status quo-ul, oricât de absurd, rămâne cea mai ieftină opțiune. Recent, Cincinnati a încercat o abordare diferită. A emis o cerere de informații, invitând publicul să propună idei pentru reutilizare.
Propunerile au variat de la o baie publică la un bar clandestin în stil speakeasy, dar niciun proiect nu a fost pus în aplicare.
Jake Berman, autorul unei cărți despre rețelele feroviare dispărute din America de Nord, rezumă situația: „Cincinnati este cu adevărat unică în sensul că au construit cea mai mare parte a unui sistem de metrou și pur și simplu nu l-au folosit niciodată pentru nimic.
” Rămâne o idee mai modestă, susținută de pasionații locali: transformarea tunelurilor într-o pistă de biciclete subterană, ferită de vreme rea și trafic.
O soluție la fel de practică, pe cât de simbolică – care ar da, în sfârșit, o utilitate concretă acestei relicve a unui secol de întâlniri ratate între un oraș și ambiția sa feroviară.
