Știința confirmă, în sfârșit, ceva ce mulți simțeau pe propria piele: la sală, timpul pare să încetinească. Nu e din cauza plictiselii și nici a vecinului de pe eliptică, prins într-un apel telefonic fără sfârșit.
Potrivit unui studiu publicat în revista Brain and Behavior, creierul uman chiar percepe altfel timpul în timpul efortului fizic. O echipă de cercetători din Țările de Jos și Marea Britanie a pus la încercare această ipoteză cu un experiment simplu, dar grăitor.
Treizeci și trei de voluntari au pedalat pe o bicicletă staționară și au fost rugați să estimeze intervale de 30 de secunde în trei momente-cheie: înainte de efort, pe parcursul unui traseu de 4.000 de metri și imediat după.
Proba a avut trei versiuni: o cursă în solo, o cursă împotriva unui „fantomă” (precum în jocurile video) și o confruntare directă cu un adversar real. Fără ceas, fără repere vizuale. Doar senzația internă a trecerii timpului.
De fiecare dată, participanții au indicat când credeau că au trecut 30 de secunde. Rezultatul a fost consecvent: estimările au venit, în medie, cu 8–9% mai devreme decât timpul real. Cu alte cuvinte, oamenii simțeau că 30 de secunde s-au scurs când, de fapt, nu trecuseră încă.
Subiectiv, timpul părea să curgă mai lent. De ce se întâmplă asta? Cercetătorii indică spre suprasarcina cognitivă. În timpul efortului, o parte importantă din resursele creierului este redirecționată către controlul respirației, coordonare, durere, echilibru.
Rămâne mai puțină „bandă” pentru a cronometra cu precizie. Fiecare secundă devine mai densă, mai prezentă.
Fenomenul este documentat și în situații de stres sau urgență: când ești bombardat cu informații senzoriale și cu sarcini de gestionat, ceasul intern se accelerează, iar timpul pare să se întindă. Surprinzător, competiția nu a schimbat nimic în această privință.
Fie că pedalau singuri, împotriva unui avatar sau față în față cu un adversar, participanții au supraestimat intervalul de 30 de secunde în același mod. Nici variațiile de intensitate din timpul efortului nu au modificat percepția.
Semnalul e clar: nu motivația sau presiunea duelului ne dă peste cap simțul timpului, ci efortul fizic în sine. Consecințele sunt concrete pentru oricine își antrenează ritmul. Alergarea, înotul sau ciclismul eficiente depind de capacitatea de a menține o cadență stabilă.
Sportivii de elită, precum Michael Phelps, folosesc tehnici de vizualizare mentală pentru a-și controla perfect tempo-ul. Dar dacă percepția timpului se deformează în plin efort, cum rămâi constant?
Autorii studiului sugerează introducerea unor stimuli externi — de pildă, semnale luminoase sincronizate — care să ajute sportivii să-și păstreze ritmul în ciuda „ceații temporale” provocate de efort. Chiar dacă vorbim despre un eșantion redus, direcțiile de cercetare deschise sunt ample.
Înțelegerea modului în care creierul măsoară timpul în contexte fizice diferite ar putea rafina programele de antrenament și reduce erorile tactice în cursă.
Iar miza trece de sport: același tip de distorsiune ar putea apărea în orice situație de suprasarcină cognitivă, de la munca sub presiune la intervenții de urgență. Cu o înțelegere mai fină a mecanismului, deciziile ar putea deveni mai bune în momente critice.
Așa că, data viitoare când veți jura că ora de cardio a durat o eternitate, nu veți greși de tot.
