O noapte, o dispariție, 130 de oameni înghițiți de ape. Fără niciun apel de primejdie, fără vreun supraviețuitor, fără cea mai mică urmă la suprafață.
Se întâmpla în noaptea de 18 spre 19 februarie 1942, la nord de Canalul Panama, iar răspunsul la întrebarea ce s-a întâmplat acolo nu a fost găsit nici până astăzi. Submarinul care a pierit nu era unul obișnuit. Surcouf, așa se numea, fusese cel mai mare și mai puternic submersibil al epocii sale.
Tunuri de 203 mm, hangar pentru hidroavion pe punte, provizii pentru nouăzeci de zile pe mare: toate acestea îl transformaseră dintr-o simplă armă a adâncurilor într-o navă de luptă care putea să se scufunde. Cifrele rămân amețitoare chiar și la aproape optzeci și cinci de ani distanță.
2.800 de tone, 20 de metri lungime, 9 metri lățime. Două motoare diesel de 3.800 CP, completate de două electrice de 1.700 CP fiecare.
La bord, o turelă etanșă de 185 de tone monta două guri de foc de același calibru, în stare să arunce proiectile de 120 de kilograme la 27.500 de metri în doar trei minute de la ordinul de tragere.
Iar hidroavionul din hangar îi oferea ochi pe cer, un privilegiu aproape nemaiauzit pentru un submarin din acea vreme.
Drumul spre Pacific avea să fie ultimul
Totul plecase dintr-o ambiție socotită pe atunci aproape nebunească: un submersibil care să poată concura cu orice navă de suprafață. Construcția a început în 1927 și s-a încheiat abia în 1934, iar rezultatul depășea orice se văzuse până atunci în materie de gigantism subacvatic.
Planurile prevedeau o serie de șapte unități de acest tip, dar realitatea a fost cu totul alta. Britanicii s-au opus, temându-se că francezii ar putea folosi un asemenea hibrid ca să scape de restricțiile Tratatului Naval de la Londra din 1930.
Așa că Surcouf a rămas singurul reprezentant al unei clase care nu a mai prins viață. Războiul avea să-i schimbe destinul definitiv. În vara lui 1940, după prăbușirea Franței, submarinul se afla la Plymouth.
La 3 iulie 1940, britanicii l-au cucerit printr-o acțiune-surpriză, încadrată în operațiunea Catapult, aceeași care a produs drama de la Mers el-Kébir. Surcouf a trecut apoi de partea Franței Libere, dar rolurile primite nu au mai avut nimic din menirea inițială.
În loc de crucișător al mărilor deschise, a ajuns să escorteze convoaie prin Atlanticul de Nord. Dimensiunile au devenit repede o problemă permanentă.
Submarinul cerea un echipaj de 110 până la 130 de oameni, cât ar fi cerut trei echipaje de submarine obișnuite la un loc. Iar britanicii, oricum reticenți să repună în uz un asemenea colos, aveau toate motivele să stea pe gânduri.
După avariile încasate într-un raid german, Surcouf a ajuns în Statele Unite. Lucrările de refacere s-au desfășurat la Portsmouth, în arsenalul de la Kittery, Maine, și s-au încheiat la sfârșitul anului 1941. Urma apoi misiunea de eliberare a Saint-Pierre-et-Miquelon.
Iar în ianuarie 1942, Statul Major al Franței Libere a dat ordinul final: drum spre Pacific, prin Canalul Panama. În noaptea de 18 spre 19 februarie 1942, în dreptul coordonatelor 11° nord și 79° vest, la nord de Canalul Panama, orice urmă a submarinului s-a pierdut. Niciun SOS, niciun mesaj radio.
130 de oameni au dispărut fără să lase urme.
Niciun mormânt pentru 130 de marinari
Ancheta oficială americană a stabilit atunci o concluzie: coliziunea accidentală cu SS Thompson Lykes, un cargou american care mergea cu toate luminile stinse în toiul nopții.
Nava a lovit un obiect parțial scufundat fără să se oprească, echipajul fiind convins că avusese de-a face cu un submarin german. Versiunea, însă, a fost pusă la îndoială timp de zeci de ani. Comisia franceză de anchetă a ajuns la o cu totul altă teorie.
Potrivit acesteia, Surcouf ar fi fost victima unui bombardament din greșeală: un hidroavion american de patrulare antisubmarin tip PBY Catalina l-ar fi identificat drept un submarin german sau japonez de mari dimensiuni și l-ar fi atacat.
Două scenarii, același deznodământ: 130 de bărbați pierduți în câteva minute, fără ca vreunul să poată fi salvat. Vestea a fost ținută sub obroc vreme de săptămâni. Abia pe 18 aprilie 1942, sediul Franței Libere de la Londra a anunțat pierderea submarinului, iar New York Times a relatat-o a doua zi.
Publicul a aflat versiunea coliziunii cu Thompson Lykes abia după aproape trei ani. Nici în prezent, epava nu a fost găsită în Caraibe. Estimările o situează la 3.000 de metri adâncime, la nord-est de Colón, în jurul coordonatelor 10°40′ nord și 79°32′ vest.
Pentru echipamentele subacvatice ale anilor 1940, o coborâre la trei kilometri era cu mult peste posibilitățile tehnice ale epocii; și astăzi, o misiune de căutare la o asemenea adâncime ar presupune costuri uriașe și șanse departe de a fi sigure.
Singurul loc în care memoria celor pierduți mai poate fi onorată se află în Scoția. Memorialul Franței Libere de pe Lyle Hill, la Greenock, poartă numele comandantului Blaison, al ofițerilor și al marinarilor de pe Surcouf, dispăruți în Atlantic în februarie 1942.
Niciun mormânt, nicio epavă, nicio certitudine, doar amintirea unui gigant al adâncurilor, dispărut într-o noapte a tropicelor despre care nu s-a aflat, nici până azi, întregul adevăr.
