La 700 de metri sub suprafața Pacificului, în largul coastei de sud-vest a insulei Oahu, o epavă ruginită păstrează un secret pe care americanii au încercat să-l îngroape acum opt decenii.
Nu e vorba de un simplu submarin scufundat în luptă – e vorba de un colos de 122 de metri, cel mai avansat submersibil japonez din cel de-al Doilea Război Mondial, pe care Marina Statelor Unite l-a trimis la fund cu bună știință în iunie 1946. Motivul oficial? Un exercițiu de tragere. Cel real?
Să împiedice Uniunea Sovietică să pună mâna pe el. Submarinul, botezat I-400, făcea parte din clasa „Sen-Toku”, o serie de astfel de monștri de oțel care nu aveau rival în epoca pre-nucleară.
Nu doar că era o mașinărie uriașă – cât un teren de fotbal american întins la maximum –, dar putea să navigheze 37.500 de mile fără să alimenteze, suficient pentru a înconjura globul de o dată și jumătate.
În hangarul său etanș, fixat de carenă, încăpeau trei hidroavioane cu aripi pliabile, gata de lansare în câteva minute de la suprafață. Aeronavele Aichi M6A Seiran puteau lovi ținte aflate la mii de kilometri de coasta japoneză, fără ca submarinul să aibă nevoie vreodată de reaprovizionare.
Cum a devenit o captură de război o țintă a Războiului Rece
Când Japonia s-a predat în 1945, americanii au fost luați prin surprindere de ceea ce au găsit. Nu bănuiseră existența unei clase atât de avansate. I-400, împreună cu nava soră I-401 și încă trei unități, au fost confiscate și duse la Pearl Harbor.
Inginerii americani le-au dezasamblat metodic între noiembrie 1945 și mai 1946, studiind coca întărită, sistemul de lansare a hidroavioanelor și motoarele diesel-electrice.
Înarmat cu opt tuburi torpilă, un tun de 5,5 inci calibru 50 și mai multe tunuri antiaeriene de 25 mm, submarinul părea o comoară tehnologică. Dar contextul geopolitic se schimba rapid. Războiul abia se încheiase, iar Războiul Rece mocnea deja.
Tratatele postbelice prevedeau împărțirea capturilor între Aliați, iar Moscova cerea acces la submarinele japoneze. Washingtonul nu voia să ofere gratuit ani de avans sovieticilor.
Pe 26 martie 1946, Marina SUA a emis un ordin: scufundați toate submarinele japoneze capturate sub pretextul unor exerciții de tir. O minciună militară menită să distrugă dovezile tehnologice înainte ca aliatul de ieri să devină inamicul de mâine.
Descoperirea accidentală și secretul care încă deranjează
Pe 4 iunie 1946, la câteva luni după finalizarea studiilor, I-400 a fost transformat în țintă. Submarinul USS Trumpetfish a tras trei torpile Mark 18 Mod 2. La ora 12:10, epava s-a scufundat la 700 de metri adâncime. Oficial, un test al explozivului Mark 10 Mod 3.
Neoficial, o ușă pe care nimeni nu voia s-o deschidă pentru sovietici. Iar când Uniunea Sovietică a cerut accesul la submarine, americanii au spus că nu știu unde se află epavele – deși tocmai le scufundaseră cu propriile mâini. Secretul a rezistat până în 2013.
Atunci, o echipă de la Laboratorul de Cercetare Submarin al Universității din Hawaii, condusă de veteranul explorator Terry Kerby, a dat peste epavă din întâmplare. Cercetau ceva complet diferit pe fundul mării, când datele sonarului lateral au scos la iveală o anomalie.
Cu răbdare, au analizat imaginile cu fascicul multiplu, căutând printre aflorințe de rocă și resturi. Identificarea pozitivă s-a bazat pe caracteristici unice: rampa de lansare a aeronavei, macaraua de punte, configurația tuburilor torpilă și proiectoarele de la pupa.
Urmele torpilelor sunt încă vizibile. Hangarul și chioșcul submarinului s-au desprins de epavă, probabil sub șocul exploziilor din 1946.
Anunțul descoperirii, făcut abia câteva luni mai târziu, a trecut printr-o filieră diplomatică: NOAA a consultat Departamentul de Stat al SUA și oficialii japonezi înainte de a publica vestea. La 700 de metri adâncime, chiar și o epavă ruginită rămâne sensibilă pentru diplomație.
Cât despre I-402, a treia unitate din această clasă rară, locația ei exactă este încă necunoscută. Undeva în Pacific, ultimul vestigiu al unui program militar pe care Războiul Rece a preferat să-l înghită, nu să-l expună.
