Un nou studiu genetic sugerează că oamenii ar fi putut avea capacitatea de a vorbi cu cel puțin 135.000 de ani în urmă. Această ipoteză se bazează pe analiza ADN-ului populațiilor umane antice, oferind o perspectivă nouă asupra originii limbajului, un subiect intens dezbătut.
Până în prezent, teoriile despre apariția limbajului s-au bazat în principal pe dovezi fosile și arheologice. Unii cercetători au analizat modificările laringelui și ale craniului la Homo sapiens, interpretându-le ca indicii ale capacității de a produce sunete articulate.
Alții au considerat primele urme de gândire simbolică drept dovezi ale existenței limbajului. Totuși, aceste abordări nu au putut stabili o cronologie precisă. Echipa de cercetători, condusă de Shigeru Miyagawa de la MIT, a adoptat o metodă diferită.
În loc să analizeze vestigii materiale, ei au studiat ADN-ul populațiilor umane antice, pornind de la premisa că toate limbile lumii provin dintr-o limbă comună. Astfel, momentul separării geografice a primelor grupuri umane ar putea indica momentul în care a fost vorbită această limbă originală.
Cercetătorii au analizat cincisprezece studii genetice realizate în ultimii optsprezece ani, bazate pe ADN mitocondrial, cromozomul Y și secvențierea întregului genom.
Rezultatele au indicat că, acum aproximativ 135.000 de ani, Homo sapiens reprezenta încă o populație unită, înainte de a începe să se răspândească în întreaga lume. Aceasta sugerează că abilitățile lingvistice erau prezente încă dinaintea acestei separări majore.
Chiar dacă Sapiens avea capacitatea biologică de a vorbi acum 135.000 de ani, limbajul, așa cum îl cunoaștem astăzi, nu exista neapărat în acea formă. Transformarea acestei capacități într-un sistem real de comunicare structurată ar fi necesitat zeci de mii de ani.
Dovezile arheologice arată că, începând cu aproximativ 100.000 de ani în urmă, oamenii au început să creeze obiecte cu valoare simbolică, precum pigmenți folosiți pentru decorarea scoicilor și a uneltelor, gravuri complexe pe oase și pietre și organizații sociale mai elaborate.
Această explozie de creativitate și gândire simbolică sugerează că limbajul nu mai era doar o capacitate latentă, ci devenise un instrument activ de comunicare între indivizi.
Această transformare a limbajului ar fi jucat un rol crucial în dezvoltarea umană, permițând o mai bună transmitere a cunoștințelor, consolidarea coeziunii grupurilor și facilitarea cooperării.
Deși studiul aduce argumente importante pentru înțelegerea originii limbajului, nu este acceptat în unanimitate. Problema datării exacte a apariției limbajului rămâne un subiect de dezbatere.
Unii cercetători consideră că limbajul ar putea fi mult mai vechi, studiile de anatomie bazate pe hominide sugerând că specii precum Homo Heidelbergensis aveau deja capacități vocale avansate acum 600.000 de ani.
Alții sugerează că forme rudimentare de limbaj ar fi putut exista chiar și la Australopithecus, cu peste două milioane de ani în urmă. Există și teorii care susțin că limbajul s-a dezvoltat treptat, în pași mici, pe măsură ce nevoile de comunicare au devenit mai complexe.
Rămâne dificil de demonstrat cu certitudine că strămoșii noștri au vorbit, deoarece limbajul nu lasă urme fosile precum uneltele sau operele de artă. Arheologia și genetica pot oferi indicii, dar nu pot oferi, deocamdată, o dovadă incontestabilă a existenței limbajului într-un anumit moment.
