Un strămoș îndepărtat al struțului, o pasăre despre care știm că nu poate zbura, ar fi fost capabil să traverseze vaste întinderi pe cer.
Aceasta este concluzia surprinzătoare a unor cercetări recente desfășurate de oameni de știință britanici, care aruncă o nouă lumină asupra originilor geografice ale acestor păsări masive, punând la îndoială teoria conform căreia au evoluat pe supercontinentul Gondwana, a cărui fragmentare a început acum aproximativ 160 de milioane de ani.
Studiul se concentrează pe un grup fascinant de păsări numite paleognați. Din această familie largă fac parte astăzi specii emblematice precum struțul din Africa, pasărea casuar din Australia, emu din Australia, kiwi din Noua Zeelandă și nandu din America de Sud.
Ceea ce le unește pe majoritatea este incapacitatea de a zbura. Singurii reprezentanți contemporani ai paleognaților care încă mai pot zbura, deși cu o agilitate redusă, sunt tinamii din America de Sud.
Cercetătorii de la Departamentul de Științe ale Pământului al Universității Cambridge, din Regatul Unit, au fost intrigați de modul în care aceste specii, înrudite îndeaproape, au ajuns să fie răspândite pe continente atât de îndepărtate.
O nouă cercetare, publicată în revista Biology Letters pe 17 septembrie 2025, a adus răspunsuri neașteptate. Timp de decenii, comunitatea științifică a susținut că paleognații își aveau originile în Gondwana.
Acest supercontinent străvechi s-a fragmentat treptat, dând naștere maselor continentale pe care le cunoaștem astăzi: America de Sud, Africa, Australia, India, insula Madagascar, Noua Zeelandă și Antarctica.
Conform acestei teorii, deriva continentelor ar fi dus la izolarea progresivă a diferitelor specii de paleognați, explicând astfel distribuția lor globală. Totuși, analizele genetice moderne au dezvăluit o poveste diferită. S
-a constatat că separările evolutive ale acestor specii au avut loc mult mai târziu decât procesul de deriva continentală, sugerând că un alt mecanism ar fi putut facilita dispersia lor pe distanțe lungi.
Cheia acestei noi înțelegeri a fost studierea celui mai vechi specimen de litornitide, un grup de paleognați primitivi care au populat Pământul în timpul perioadei geologice Paleogen, cu aproximativ 66 până la 23 de milioane de ani în urmă.
Fosilul crucial, aparținând speciei Lithornis promiscuus, a fost descoperit în statul Wyoming, Statele Unite, și este conservat la Muzeul Național de Istorie Naturală al Statelor Unite din Washington.
Excepțional este modul în care acest fosil s-a păstrat: într-o formă 3D, fără distorsiuni, un fapt remarcabil având în vedere fragilitatea oaselor păsărilor, care sunt adesea strivite în timpul procesului de fosilizare.
Această conservare impecabilă le-a permis cercetătorilor să scaneze sternul, osul la care se atașează mușchii esențiali pentru zbor. Rezultatele au fost clare: Lithornis promiscuus era, într-adevăr, capabil de zbor.
Modul său de a zbura alterna bătăi continue din aripi cu planări, o performanță notabilă.
Mai mult, structura scheletului său prezenta asemănări frapante cu cea a egretelor și stârcilor moderni, păsări recunoscute pentru capacitatea lor de a traversa oceane, un indiciu puternic al potențialului său de a parcurge distanțe considerabile.
Această descoperire a ridicat o întrebare fundamentală: de ce au pierdut aceste specii capacitatea de a zbura? Klara Widrig, autorul principal al studiului, a propus două condiții esențiale pentru ca o pasăre să renunțe la zbor. În primul rând, trebuie să își poată găsi integral hrana la sol.
În al doilea rând, mediul înconjurător nu trebuie să prezinte amenințări semnificative din partea prădătorilor. Cercetările anterioare au sugerat că litornitidele ar fi posedat un organ vibrotactil la vârful ciocului, permițându-le să detecteze insecte în sol, îndeplinind astfel prima condiție.
O altă posibilă explicație se leagă de evenimentul major al extincției dinozaurilor. În absența marilor prădători de atunci, anumite păsări terestre, care scotoceau solul, ar fi putut renunța la zbor pentru a conserva o cantitate considerabilă de energie.
În paralel, mamiferele mici care au supraviețuit cataclismului au evoluat lent, transformându-se treptat în prădători. Această tranziție lentă le-a oferit păsărilor terestre suficient timp să se adapteze.
Astfel, unele dintre ele au evoluat în alergători rapizi, precum struțul și emu, în timp ce altele, precum pasărea casuar de astăzi, au devenit ele însele prădători impunători.
