26,3 miliarde de euro. Atât a costat, în doar opt ani, sprijinul public pentru energia regenerabilă în Franța. Iar cifra, oricât de uriașă, nu este nici măcar partea cea mai tulburătoare a poveștii. În spatele acestui total se ascunde un mecanism care a scăpat aproape complet de sub control.
Curtea de Conturi de la Paris a disecat întregul sistem și a ajuns la o concluzie greu de digerat: bugetul dedicat tranziției verzi oscilează între costuri uriașe și venituri neașteptate, fără nicio logică predictibilă.
Între 2016 și 2024, statul francez a plătit, în medie, 2,9 miliarde de euro pe an pentru a susține producătorii de energie verde. Dar această medie ascunde variații violente de la un an la altul, în funcție de capriciile pieței globale.
Când piața răstoarnă ecuația finanțării
Mecanismul pare simplu la prima vedere. Statul promite producătorilor un preț fix pentru energia livrată, timp de aproximativ douăzeci de ani. Dacă prețul pieței scade sub acest prag, guvernul acoperă diferența.
În teorie, asta ar trebui să încurajeze investițiile și să facă proiectele verzi viabile. În practică, însă, lucrurile au luat o turnură pe care puțini au anticipat-o. Când prețurile energiei au explodat, în plină criză energetică, sistemul a funcționat invers. Statul nu a mai plătit, ci a încasat.
În 2023, cheltuielile au devenit negative, iar guvernul a strâns venituri nete de 4,83 miliarde de euro. Un an mai târziu, pendulul a oscilat din nou, iar statul a scos din buget 3,9 miliarde de euro. Pentru 2025, prognoza este și mai sumbră: 7,3 miliarde de euro.
O sumă care dă fiori oricărui ministru de finanțe. Paradoxurile nu se opresc aici. Există momente în care prețul energiei devine negativ, adică producătorii ar trebui să plătească pentru a-și vinde electricitatea. Pe o piață normală, nimeni nu ar produce în pierdere.
Dar cu un tarif garantat timp de douăzeci de ani, ecuația se răstoarnă complet. Producătorul știe că primește oricum prețul fixat, indiferent de haosul din rețea. Așa că își continuă activitatea, contribuind involuntar la adâncirea dezechilibrelor.
Un cerc vicios pe care statul îl finanțează din bani publici.
Lecția unui sistem care a produs și rezultate
Curtea de Conturi nu se ferește să numească lucrurile pe nume. Sistemul este costisitor, inegal și imprevizibil. Mai grav, autoritățile au stabilit adesea tarife prea generoase, fără o evaluare reală a costurilor de producție.
Iar când aceste costuri au scăzut semnificativ, ajutoarele au rămas la același nivel, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Rezultatul: unii producători au beneficiat de câștiguri neașteptate, în timp ce statul plătea facturi din ce în ce mai mari.
Ar fi însă o greșeală să privim întregul tablou doar în negru. Sprijinul public și-a atins, măcar parțial, scopul declarat. Producția de electricitate verde a crescut de la 100 TWh în 2016 la 150 TWh în 2024, iar ponderea sa în mixul energetic național a urcat de la 18% la 27%.
Tranziția a avut loc, iar banii nu au fost aruncați complet pe fereastră. Dar întrebarea care se pune acum nu mai este dacă merită să susținem energiile regenerabile. Este cum să o facem fără să repetăm aceleași greșeli.
Cu obiectivul neutralității carbonice fixat pentru 2050, Franța are la dispoziție mai puțin de trei decenii pentru a găsi un mecanism care să nu transforme fiecare fluctuație a pieței într-o gaură bugetară.
Lecția acestui raport este simplă: tranziția energetică nu poate fi construită pe un sistem care sfidează orice logică economică.
