La 14 noiembrie 2006, după treizeci de ani de rate lunare, Stadionul Olimpic din Montreal și-a stins ultima datorie. Fumătorii din Quebec fuseseră, fără să știe, principalii săi creditori.
O taxă specială pe tutun, introdusă în iunie 1976, alimentase discreț, an după an, un fond destinat rambursării. Factura finală: 1,35 miliarde de dolari canadieni la valoarea din 1976, cu tot cu dobândă – sau 5,2 miliarde în bani actualizați până în 2016.
Ajunsese cunoscut sub porecla „Big Owe”, marea datorie. Soluția găsită de guvernul de atunci a fost simplă și eficientă: să pună povara pe umerii fumătorilor.
Începând cu iunie 1976, o parte din veniturile din impozitul pe tutun – aproximativ opt procente – a fost direcționată anual către fondul olimpic. Mecanismul a funcționat tăcut, fără să afecteze bugetul general.
În 2005, cu câteva luni înainte de ultima plată, s-a pus întrebarea: ce se va întâmpla cu taxa odată ce datoria e stinsă? Răspunsul a venit prompt de la ministrul de Finanțe Michel Audet: impozitul pe tutun nu va fi redus. O taxă declarată temporară devenise, pur și simplu, permanentă.
A durat chiar și până la anunțul oficial, pentru că Régie și Ministerul Finanțelor au așteptat un certificat scris, ca la o ipotecă bancară, înainte de a confirma că soldul e zero.
Ironia face ca nefumătorii să fi contribuit tehnic la plata stadionului, fără să plătească vreodată un cent din această taxă anume. Dar povestea nu s-a încheiat odată cu ultima rată.
Cum a ajuns stadionul cel mai scump din lume?
Totul pornise de la o ambiție care părea, pe atunci, doar mândrie municipală. Primarul Jean Drapeau a vrut un complex sportiv de talie mondială pentru Jocurile Olimpice din 1976. Șantierul s-a dovedit un coșmar: greve repetate, corupție endemică, întârzieri care au sfidat orice calendar.
Când sportivii au intrat pe stadion în vara lui 1976, acoperișul lipsea cu desăvârșire, iar celebrul turn înclinat nici măcar nu fusese început. Abia doisprezece ani mai târziu, în 1988, turnul a fost terminat.
Stadionul a rămas, vreme îndelungată, cel mai scump din lume după Wembley, până când Yankee Stadium și MetLife l-au depășit.
Detaliile facturii, postate cândva pe un forum de discuții, arată o spărtură uriașă: 839 de milioane pentru stadion, 175 de milioane pentru turn, 107 pentru parcări, 133 pentru velodrom și viitorul Biodôme, 122 pentru satul olimpic – plus încă 122 pentru același sat, recalculat de la 44 de milioane.
Totalul, cu dobândă, ajungea la 1.474 de milioane. Doar stadionul și turnul său însemnau aproape șaptezeci la sută din costuri.
Salvarea unui stadion condamnat
Acoperișul stadionului, o pânză instalată în 1998, a început să cedeze spectaculos. În fiecare iarnă, gheața și zăpada îl deteriorau. Peste douăzeci de mii de găuri îl străpungeau deja.
Estimările arătau un termen limită: în zece ani, acoperișul ar fi complet distrus, iar incinta ar trebui închisă definitiv. Guvernul Quebecului a ales, în 2024, o soluție radicală: înlocuirea pânzei cu o structură fixă și rigidă. Investiția anunțată este de 870 de milioane de dolari.
Concret, o structură ușoară de oțel, acoperită cu un inel de sticlă translucidă, va lua locul vechiului acoperiș, permițând luminii să pătrundă și protejând de intemperii. Consorțiul Pomerleau-Canam a început lucrările în primăvara lui 2024, demontând pânza veche de 27.000 de metri pătrați.
În primăvara lui 2026, aproximativ 390 de milioane din cele 870 fuseseră deja cheltuite – adică 45% – fără ca pachetul financiar final să fie încă pe deplin garantat.
Proiecțiile oficiale mizează pe un beneficiu economic de aproape un miliard și jumătate de dolari în zece ani, prin creșterea numărului de evenimente găzduite, de la aproximativ treizeci la o sută pe an.
Un pariu care seamănă izbitor cu cel al lui Jean Drapeau: transformarea unui simbol al risipei bugetare într-o vitrină internațională. Rămâne de văzut dacă acest nou proiect își va respecta termenele mai bine decât precedentele.
