Supererupțiile solare, acele fenomene cosmice de o forță copleșitoare, au fost mult timp considerate evenimente de o rară extremă.
Aceste furtuni gigantice de particule solare, de mii de ori mai puternice decât erupțiile clasice, dețin potențialul de a distruge sateliți, de a perturba sistemele noastre de comunicații și de a șterge servere de date, cu implicații dramatice pentru civilizația modernă.
Până de curând, comunitatea științifică a crezut că astfel de cataclisme solare se produc o dată la câteva mii de ani.
Însă o cercetare recentă a venit să contrazică această ipoteză, sugerând că Soarele nostru ar putea produce supererupții mult mai des decât se estima, poate chiar o dată la o sută de ani. Ce înseamnă, de fapt, o supererupție solară?
Este o explozie colosală la suprafața Soarelui, care eliberează o cantitate de energie incomparabil mai mare decât erupțiile solare obișnuite.
În mod normal, erupțiile solare generează fluxuri de particule și radiații capabile să interfereze cu comunicațiile prin satelit și să provoace pene de curent pe Pământ.
O supererupție, însă, produce unde de radiație și ejecții de masă coronală (CME) de o intensitate atât de mare încât pot distruge infrastructuri întregi.
Evenimentul Carrington din 1859, cea mai puternică furtună solară observată până acum, a provocat incendii în rețelele de telegraf și a luminat aurorele boreale până în Caraibe, mult dincolo de regiunile polare.
Deși dramatic, acest eveniment pălește în comparație cu indiciile lăsate de supererupții mult mai puternice în trecut, detectate prin analize ale radiocarbonului din inelele de creștere ale arborilor antici.
Dacă o astfel de supererupție s-ar direcționa spre Pământ, consecințele asupra tehnologiilor noastre moderne ar fi, fără îndoială, catastrofale. Descoperirea recentă, care arată că supererupțiile sunt mai frecvente decât se credea, a zdruncinat o convingere profund înrădăcinată.
Anterior, oamenii de știință își bazau estimările pe observații ale unor stele similare Soarelui, care păreau să prezinte puține supererupții, conducând la concluzia că astfel de evenimente sunt extrem de rare, apărând o dată la câteva milenii.
Însă noul studiu a schimbat radical această perspectivă. Utilizând datele colectate de telescopul spațial Kepler al NASA, între 2009 și 2013, cercetătorii au analizat peste 56.000 de stele asemănătoare Soarelui.
Analiza lor a relevat nu doar că supererupțiile apar la aceste stele, ci și că o fac mult mai des decât se anticipa. De fapt, o stea precum Soarele nostru ar putea produce o supererupție aproximativ o dată pe secol.
Această concluzie remarcabilă este rezultatul unei abordări inovatoare, care a permis depășirea unor erori sistemice din studiile anterioare. Cercetările precedente se concentrau preponderent pe astre cu o perioadă de rotație similară cu a Soarelui, un criteriu adesea dificil de măsurat cu precizie.
Noua metodă dezvoltată de cercetători este mult mai exactă, putând identifica supererupții chiar și la stele cu perioade de rotație diferite.
Acest lucru a extins considerabil eșantionul studiat, permițând observarea a peste 2.800 de supererupții provenind de la 2.500 de stele, o dovadă incontestabilă că aceste erupții sunt mult mai răspândite decât se credea. Frecvența mai mare a supererupțiilor solare ridică, evident, preocupări majore.
Dacă Soarele nostru este într-adevăr capabil să producă astfel de furtuni la intervale regulate, impactul asupra Pământului ar putea fi dramatic. Particulele solare emise ar putea perturba grav sistemele noastre de comunicații și navigație prin satelit, alături de rețelele electrice.
Evenimente de o asemenea amploare ar putea zgudui tehnologia modernă mult mai profund decât ne imaginăm, provocând pene de curent masive și deteriorând infrastructuri critice. Cercetătorii subliniază că efectele acestor supererupții nu se limitează doar la tehnologie.
Radiațiile emise ar putea afecta magnetosfera terestră, alterând atmosfera noastră și, implicit, condițiile de viață pe Pământ. Aceste riscuri, până acum luate în considerare sporadic, deschid acum calea către o pregătire mai temeinică.
În ciuda acestui progres semnificativ, ale cărui detalii au fost publicate în prestigioasa revistă Science, mai multe întrebări rămân fără răspuns. De exemplu, cercetătorii au observat că 30% dintre stelele studiate făceau parte din sisteme binare, adică orbitau în jurul unei alte stele.
Acest fenomen ar putea juca un rol în declanșarea supererupțiilor. Chiar dacă această dinamică este importantă pentru înțelegerea comportamentului stelelor cu activitate eruptivă, rămâne de stabilit dacă acest factor se aplică și Soarelui nostru, care nu este o stea binară.
Sunt necesare, prin urmare, studii suplimentare pentru a explora aceste elemente și a confirma dacă astrofizica propriei noastre stele ar putea genera supererupții la fel de frecvente ca cele observate la celelalte astre. Specialiștii recomandă, de asemenea, implementarea unei monitorizări sporite.
O înțelegere mai profundă a ciclurilor de activitate solară ne-ar putea permite să prevedem mai precis când ar putea surveni o supererupție.
În acest scop, Agenția Spațială Europeană planifică lansarea sondei Vigil în 2031, o misiune dedicată exclusiv studiului vânturilor solare și al supererupțiilor.
