Celulele umane private de o anumită proteină încep să-și descompună propriile membrane grase pentru a produce energie – un mecanism care la șoareci a stopat obezitatea și a crescut rezistența fizică.
Cercetătorii de la Institutul de Știință Weizmann au demonstrat acum că efectul se reproduce și în celulele noastre, deschizând o cale complet diferită de cea a medicamentelor populare precum Ozempic. Proteina MTCH2, poreclită „Mitch”, acționează ca un frâner metabolic.
În prezența ei, mitocondriile – centralele energetice ale celulelor – fuzionează mai greu, iar procesul de ardere a nutrienților devine ineficient. Atunci când gena care produce Mitch este ștearsă, în schimb, celulele intră într-un fel de criză permanentă de resurse.
Au fost monitorizate peste 100 de substanțe implicate în metabolism, la intervale de câteva ore. Rezultatul: o creștere bruscă a respirației celulare, iar carbohidrații, lipidele și aminoacizii sunt consumați într-un ritm mult mai alert.
Țesutul adipos, prima victimă a metabolismului accelerat
Dar cel mai spectaculos este ce se întâmplă cu grăsimea. Celulele fără Mitch nu doar că ard mai repede depozitele de lipide, ci încep să descompună chiar și constituenții lipidici ai propriilor membrane celulare.
„Am descoperit că eliminarea lui Mitch a dus la o scădere semnificativă a grăsimilor din membrană”, explică Atan Gross, coautor al studiului publicat în Jurnalul EMBO. Practic, celulele se hrănesc cu propria lor structură pentru a produce energie. Efectul nu se oprește aici.
Adipocitele – celulele care stochează grăsime – sunt profund afectate. Absența proteinei perturbă diferențierea, adică procesul prin care celulele obișnuite se transformă în țesut adipos.
Cum această transformare necesită un aport energetic masiv, iar celulele lipsite de Mitch sunt deja într-o stare de foame metabolică, formarea de noi celule grase este puternic redusă. Rezultatul net: acumularea generală de grăsime scade.
Poate această descoperire să devină tratament?
Totuși, cercetătorii rămân extrem de prudenți. A menține celulele într-o permanentă stare de agitație și deprivare energetică ar putea, pe termen lung, să slăbească țesuturile și organele.
Este un risc pe care orice viitoare aplicație clinică va trebui să îl evalueze cu grijă înainte ca acest mecanism promițător să poată fi transformat într-un tratament real.
