Luna fuge de Pământ cu 3,8 cm în fiecare an, iar ritmul zilelor noastre se destramă imperceptibil.
Patru secunde pe secol – atât pierde planeta din rotația ei, o fracțiune de timp imposibil de sesizat pentru o viață de om, dar care, întinsă pe sute de milioane de ani, a rescris complet calendarul Terrei. Vinovatul e unul singur: satelitul nostru natural.
Cercetătorii au măsurat cu o precizie uluitoare această fugă, trăgând cu lasere către reflectoarele lăsate pe Lună de astronauții din misiunile Apollo. Lumina face dus-întors, iar oamenii de știință cunosc distanța până la milimetru.
Rezultatul e limpede: Luna se îndepărtează inexorabil, iar Pământul își frânează încet, încet, învârtirea.
Cum fură mareele energie din rotația Pământului?
Totul pornește de la maree. Forța gravitațională a Lunii trage oceanele, deformându-le în două cocoașe. Dar Pământul se rotește mai rapid decât orbitează Luna, așa că aceste cocoașe rămân ușor în fața axei dintre cele două corpuri. Rezultatul e un soi de bici invizibil:
Pământul trage de maree, mareele accelerează Luna, iar Luna, câștigând energie, urcă pe o orbită mai înaltă. Energia nu apare din senin – e furată chiar din rotația Pământului. Frecarea oceanelor acționează ca o frână asupra scoarței terestre.
Cum s-a lungit ziua de-a lungul timpului?
Dacă ne întoarcem în timp, efectul devine spectaculos. Cu sute de milioane de ani în urmă, când Pământul era tânăr, o zi nu dura mai mult de 6 până la 8 ore. Un ritm amețitor, în care Soarele răsărea și apunea de aproape trei ori mai repede decât acum.
Mai târziu, acum 2,5 miliarde de ani, rocile din Australia spun o altă poveste: Luna era cu aproximativ 60.000 de km mai aproape, iar ziua se întindea la 17 ore. Apoi, un mister.
Timp de mai bine de un miliard de ani – între două miliarde și 600 de milioane de ani în urmă – încetinirea s-a oprit complet. O echipă de astrofizicieni a descoperit că o maree atmosferică, generată de Soare, a contracarat efectul Lunii, menținând o zi constantă de 19,5 ore.
Fără această pauză improbabilă, ziua noastră de 24 de ore s-ar fi lungit deja la peste 60 de ore. Vremea dinozaurilor e mai bine cunoscută grație unor scoici fosile. Cercetătorii au studiat cochiliile unui bivalve antic numit Torreites sanchezi, care a trăit în Cretacicul târziu.
Numărând liniile fine de creștere – asemenea inelelor unui copac – au stabilit că acum 70 de milioane de ani Pământul se rotea de 372 de ori pe an, față de 365 acum. Asta înseamnă că zilele durau 23,5 ore.
Un tiranosaur adult trăia, astfel, cu treizeci de minute mai puțin în fiecare zi decât un om modern, fără să știe. Mișcarea continuă, imperceptibilă, nu se va opri prea curând. Cercetătorii spun că o blocare gravitațională completă – când o zi ar echivala cu o lună – e extrem de improbabilă.
Dar o consecință poetică e inevitabilă: pe măsură ce Luna se îndepărtează, discul ei va părea din ce în ce mai mic. Va veni un moment când nu va mai putea acoperi complet Soarele. Eclipsele totale de soare, spectacolul care atrage azi milioane de oameni, au o dată de expirare cosmică.
Nimic pentru care să ne facem griji acum, ci doar o reamintire că până și durata unei zile e doar o fotografie într-o istorie mult mai lungă decât a noastră.
