Grămada de lemn care ieșea din fundul lacului, la câțiva metri sub suprafață, în largul coastei Lindau, ar fi putut fi orice. Un scafandru amator din regiune, obișnuit cu fiecare colț al lacului Constanța, a observat structura și a avut un presentiment.
A fost suficient un singur moment de curiozitate pentru a da peste un secret pe care nimeni nu-l bănuia. Când a raportat descoperirea, profesorul Tobias Pflederer, medic cardiolog din Kaufbeuren și președinte de onoare al Societății Bavareze pentru Arheologie Subacvatică, a ascultat cu atenție.
Christian Wiedenroth, din Niederstaufen, Allgäu, fusese convins că sub apă se ascunde ceva neobișnuit. Semnalul său de alarmă a mobilizat imediat trei scafandri arheologi experimentați, voluntari ai unei asociații care numără aproximativ o sută de membri, între care și profesioniști din domeniu.
Datarea cu Carbon-14 schimbă totul
La fața locului, ezitarea s-a risipit rapid. Rămășițele de lemn, la prima vedere confundabile cu alte resturi, s-au dovedit a fi ceva cu totul diferit. Mai multe rame și fragmente de perete lateral ieșeau din fundul lacului, iar interpretarea a devenit evidentă.
Două scufundări și câteva ortofotografii mai târziu, echipa avea în mâini un fragment de lemn dintr-un cadru. Un eșantion mic, aproape banal, care urma să schimbe totul.
Analiza cu Carbon-14, realizată în colaborare cu Oficiul Bavarez pentru Protecția Monumentelor, a produs un rezultat care i-a luat pe specialiști prin surprindere.
Eșantionul datează din perioada 1420 – 1450 d.Hr. Ne aflăm atunci la mijlocul secolului al XV-lea, când Ioana d’Arc conducea campanii în Franța, iar Gutenberg perfecționa tipografia. Pe lacul Constanța, navele de marfă cu fund plat traversau deja apele dintre țărmurile german, elvețian și austriac.
Ceea ce i-a uimit cu adevărat pe arheologii subacvatici a fost vârsta epavei. Ei anticipaseră o datare mult mai recentă, în vremurile moderne. Până acum, în lacul Constanța fuseseră identificate doar patru epave medievale târzii.
Această nouă descoperire devine a cincea, o raritate într-un corp de apă prin care, de-a lungul secolelor, au trecut mii de bărci. Dimensiunile navei oferă indicii despre rolul ei.
Se estimează că epava măsoară între opt și doisprezece metri lungime, cu o lățime a peretelui de aproximativ trei metri. O ambarcațiune modestă, probabil destinată comerțului local, nu traversărilor lungi.
Scafandrii au observat în interiorul carenei o multitudine de pietre de diferite dimensiuni, parte din balastul sau încărcătura originală.
Protejat de ape, nu de un muzeu
Poate cea mai surprinzătoare decizie pentru publicul larg este că această epavă nu va fi recuperată. Spre deosebire de alte descoperiri spectaculoase, precum încărcătura unei nave romane din Lacul Neuchâtel, aici nu se are în vedere scoaterea la suprafață. Raționamentul pare contraintuitiv.
Ne imaginăm că un muzeu oferă mai multă siguranță decât fundul unui lac. În realitate, este exact invers. Lemnul scufundat, lipsit de oxigen și acoperit cu nămol, se degradează infinit mai lent decât odată expus la aer.
Recuperarea unei astfel de epave ar necesita ani de tratament chimic pentru a preveni crăparea la contactul cu atmosfera, un proces lung și costisitor. A lăsa barca să doarmă sub sedimente înseamnă, de fapt, să-i oferi cea mai bună protecție posibilă. Invizibilă, dar eficientă.
Totuși, o mică săpătură țintită rămâne pe ordinea de zi. Arheologii intenționează să identifice metoda de construcție și dimensiunile exacte ale navei. Epava poate oferi informații prețioase despre tehnicile de construcție navală și navigația pe lacul Constanța la sfârșitul Evului Mediu.
Pentru a afla lungimea exactă, ar fi nevoie să se sape cel puțin o zonă mică de-a lungul carenei. Nu este prima dată când aceeași echipă scoate la lumină vestigii din apele lacului Bodensee.
În aprilie 2018, cercetătorii au prezentat o canoe monoxil veche de 3.150 de ani, recuperată lângă Wasserburg, cea mai veche barcă cunoscută din Bavaria. Un an mai târziu, au găsit o parte dintr-un craniu, probabil al unei femei, datat între secolele 10 și 9 î.Hr., sfârșitul epocii bronzului.
Lacul Constanța, cu apele sale reci și fundul mâlos, acționează ca o capsulă gigantică a timpului. Rămâne o întrebare aproape geologică: această descoperire ar fi fost posibilă fără un fenomen foarte actual?
Încă de anul trecut, și înainte de valurile de căldură actuale, nivelul lacului Constanța fusese deja scăzut istoric. Mai puțină apă, mai mult lemn expus, mai multe șanse ca un scafandru curios să întâlnească un fragment de istorie.
Încălzirea globală, prin scăderea nivelului lacurilor alpine, ar putea deveni, în mod paradoxal, cel mai bun aliat al arheologilor subacvatici în următorii ani.
