O fabrică declarată finalizată în proporție de 98% nu a scos pe poartă, în peste patru decenii, nici măcar o singură foaie de oțel vandabilă. Numărul sună absurd, iar povestea din spatele lui este la fel de neverosimilă.
Complexul siderurgic Ajaokuta din Nigeria a fost gândit ca motor industrial al Africii de Vest, însă a ajuns să întruchipeze unul dintre cele mai costisitoare eșecuri din istoria economică a continentului.
Totul începe în 1979, când autoritățile de la Abuja au pus pe masă un proiect grandios: o uzină integrată, de la extragerea minereului până la producția comercială de tablă, menită să scoată țara din dependența de importurile de oțel. Pe hârtie, planul era impecabil.
În realitate, niciun plan nu rezistă în fața furtunii politice care avea să urmeze. În 1983, o lovitură militară condusă de generalul Muhammadu Buhari l-a înlăturat pe președintele Shehu Shagari, iar lucrările la șantier s-au oprit brusc. De atunci, fabrica nu și-a mai revenit niciodată.
De patru decenii, Ajaokuta trăiește într-un paradox greu de digerat: oficial, aproape gata. Practic, un schelet industrial.
Ultimul kilometru al drumului spre producție s-a dovedit imposibil de parcurs, iar această distanță de câțiva metri, în termeni industriali, a devenit o prăpastie financiară fără fund.
Cifrele care nu se potrivesc deloc
Cifrele sunt de-a dreptul amețitoare. Între 1979 și 1994, proiectul ar fi înghițit între 8 și 10 miliarde de dolari din bani publici. Pentru comparație, o oțelărie integrată construită de la zero costă astăzi între 1 și 4 miliarde de dolari.
Cu alte cuvinte, Nigeria a plătit de două până la zece ori prețul unei facilități similare, complet funcționale, pentru a rămâne cu un teren pe care stau câteva fundații. Este ca și cum ai achita integral costul unei clădiri și ai rămâne cu un teren viran. Nici partea de personal nu stă mai bine.
Compania susține că are pe statul de plată nu mai puțin de 10.000 de angajați. Însă vizitele la fața locului au relevat cu totul altă realitate: nu au fost observate niciodată mai mult de zece persoane prezente pe șantier.
Fabrica seamănă mai degrabă cu un decor înghețat în timp decât cu un sit industrial activ, iar clădirile ei există mai mult în registrele administrative decât pe teren. Această discrepanță nu a rămas fără ecou nici în justiția internațională.
În 2022, o procedură de arbitraj s-a soldat cu o hotărâre de 495 de milioane de dolari împotriva Nigeriei, o sumă care a scos la iveală haosul managerial care însoțește proiectul încă de la origini.
Disputa legală a adăugat o nouă linie pe o factură deja uriașă și a ilustrat cât de complicate sunt raporturile dintre investitorii străini, autoritățile publice și angajamentele contractuale niciodată onorate până la capăt.
Salarii uriașe pentru o activitate inexistentă
În ciuda acestor eșecuri repetate, promisiunile de redresare continuă să curgă. Din 2023, administrația președintelui Bola Tinubu a făcut numeroase declarații liniștitoare privind o reluare iminentă a activității. Pe teren, însă, nu s-a văzut niciun progres concret.
Mai mult, costurile de personal și de exploatare cresc an de an, de parcă inactivitatea fabricii ar avea, în mod paradoxal, un preț din ce în ce mai mare. Mecanica bugetară din 2025 este poate cel mai tulburător detaliu al întregii povești.
Guvernul federal a alocat 6,21 miliarde de naira pentru salariile angajaților Ajaokuta, în creștere față de 4,29 miliarde în anul precedent. Această sumă reprezintă 91,19% din bugetul total de 6,81 miliarde de naira alocat companiei.
Cu alte cuvinte, covârșitoarea majoritate a banilor publici injectați în fabrică nu merge nici spre reluarea producției, nici spre modernizarea echipamentelor, ci exclusiv spre plata unor salarii pentru o activitate care, pe teren, este aproape inexistentă. Tendința se confirmă și pentru 2026.
Proiectul de buget prezentat de președintele Tinubu în decembrie anul trecut prevede o alocare totală de 22 de miliarde de naira pentru sectorul siderurgic, din care 6,5 miliarde merg direct către Ajaokuta, cea mai mare sumă din domeniu.
Între timp, directorul general al companiei, numit de Tinubu în aprilie 2025, încasează un salariu lunar de aproximativ 5,5 milioane de naira, cu o plată confirmată de 5,578 milioane doar pentru luna august 2025. Nemulțumirea a ajuns deja în vârful sferei politice.
În februarie, senatoarea care reprezintă Kogi Central, Natasha Akpoti-Uduaghan, a părăsit o ședință a comisiei din Senat după un dezacord privind managementul oțelăriei inactive.
Un semn clar că frustrarea a depășit cercul economiștilor și al observatorilor și a pătruns în cele mai înalte instituții ale statului. La patru decenii de la lansare, Ajaokuta nu mai este un proiect industrial, ci un mecanism administrativ care se alimentează singur, indiferent de rezultate.
Miliarde de dolari consumate, salarii plătite unei forțe de muncă în mare parte invizibile, promisiuni de recuperare reînnoite la nesfârșit, an de an. Fabrica seamănă tot mai puțin cu un sit industrial și tot mai mult cu un monument înghețat în timp, al cărui cost continuă, însă, să urce.
Rămâne de văzut dacă anii următori vor aduce în sfârșit prima foaie de oțel mult așteptată sau dacă acest dosar va continua să adauge, în fiecare an, o nouă filă la lunga listă de proiecte majore niciodată finalizate.






