Sub o pădure liniștită din Rusia, la mai puțin de o sută de kilometri de Moscova, zace un inel de beton cu o circumferință de 21 de kilometri. A fost finalizat în 1994. Nu a funcționat niciodată.
Timp de peste treizeci de ani, natura a acoperit în tăcere ceea ce trebuia să fie mândria științifică a Uniunii Sovietice. Un tunel gigantic, săpat în plin război rece, a rămas gol, un monument al unei ambiții care a fost învinsă nu de fizică, ci de istorie.
De ce un fost fund marin a fost ideal pentru acceleratorul sovietic
Povestea începe în 1983, când echipele sovietice au pornit la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte tehnice ale epocii. Planul era să construiască un accelerator de particule capabil să depășească tot ce exista în Occident, inclusiv laboratoarele de la CERN.
Pentru asta, au săpat un tunel circular cu diametrul de 5 metri, coborând prin 26 de puțuri de acces până la 60 de metri adâncime. Locul ales, Protvino, nu a fost întâmplător: un fost fund marin uscat, cu sol stabil și risc seismic redus, perfect pentru o asemenea lucrare subterană.
Dar ultimul tronson, de 2,7 kilometri, s-a dovedit un coșmar. Infiltrațiile de apă subterană au întârziat legătura dintre acceleratorul existent, U-70, și noul complex, numit UNK. Abia în 1994, la unsprezece ani de la prima lovitură de lopată, inelul a fost complet.
Pe hârtie, totul era pregătit pentru un salt uriaș. UNK urma să fie un colisionator proton-proton de 3 TeV, o mașinărie care ar fi rivalizat cu orice exista atunci. Inima acestui sistem ar fi fost 2.500 de magneți supraconductori, fiecare cântărind aproximativ 10 tone.
O provocare industrială colosală, pe care doar un stat puternic și-ar fi putut permite să o susțină.
Prăbușirea URSS a lăsat tunelul fără magneți, dar Rusia îl vrea din nou
Dar statul acela nu mai exista. Prăbușirea URSS a lăsat fără finanțare proiectul imediat după ce tunelul a fost terminat. Doar câteva zeci de magneți au fost produși, dintre cei 2.500 necesari. Infrastructura a rămas goală, un schelet uriaș fără viață.
În 1998, agenția rusă MINATOM a oficializat ceea ce toată lumea știa deja: proiectul era oprit. Unele lucrări auxiliare, precum iluminatul și ventilația sălilor subterane, au continuat limitat până în 2013. Apoi, totul s-a oprit definitiv.
În toamna aceasta, pădurile din jurul Protvino își schimbă nuanțele, iar tunelul rămâne acolo, sub metri de pământ și rădăcini. Mulți dintre oamenii de știință care au lucrat la UNK s-au răspândit în lume, ducând cu ei cunoștințele acumulate pe un șantier neterminat. Dar povestea nu s-a încheiat.
Într-un context în care cooperarea cu CERN este suspendată, Rusia a relansat recent ideea reutilizării acestui tunel pentru un viitor colisionator de muoni. O pistă incertă, dar care ar putea reda sens celor 21 de kilometri de galerie săpată în tăcere.
Până atunci, inelul rămâne un martor mut al unei ambiții științifice spulberate de alegeri politice. O lecție dură despre cum cercetarea fundamentală depinde de forțe care o depășesc cu mult.
Și o întrebare care rămâne suspendată: va găsi vreodată acest tunel uitat vocația pentru care a fost construit?
