Procesul decizional în situații unde opțiunile sunt prezentate secvențial, iar o alegere refuzată devine indisponibilă, poate fi abordat printr-o strategie matematică.
Această metodă, cunoscută sub denumirea de Regula de 37%, oferă un cadru pentru optimizarea alegerilor în contexte diverse, de la achiziții imobiliare la procese de recrutare sau selecția unui partener.
Problema a fost formalizată în anii 1960 sub numele de „Problema secretarului”, un model teoretic în care un angajator trebuie să aleagă cel mai bun candidat dintr-o serie de interviuri, fără posibilitatea de a reveni asupra unui candidat respins.
Soluția matematică optimă propusă implică respingerea sistematică a primelor 37% dintre opțiunile evaluate. Această fază inițială servește la stabilirea unui standard de comparație. Ulterior, se selectează prima opțiune întâlnită care depășește calitativ toate opțiunile evaluate în prima etapă.
Procentul de 37% derivă din calcule probabilistice care analizează modul în care opțiunile sunt distribuite în timp și maximizează șansa de a selecta cea mai bună variantă posibilă. Aplicarea concretă a acestei reguli poate fi ilustrată prin diverse scenarii.
În căutarea unei locuințe, dacă perioada disponibilă pentru vizionări este de 30 de zile, strategia recomandă utilizarea primelor 11 zile (aproximativ 37% din timp) exclusiv pentru observare și evaluare comparativă, fără a lua o decizie.
După această perioadă, prima proprietate vizitată care este considerată superioară tuturor celor văzute anterior ar trebui selectată. Un raționament similar se aplică în recrutare.
Pentru selectarea unui candidat dintr-un grup de 10 aplicanți, primii patru (aproximativ 37%) ar trebui evaluați pentru a stabili un nivel de referință, urmând ca angajatorul să ofere postul primului candidat ulterior care îi depășește pe cei evaluați inițial.
Chiar și în contextul relațiilor personale, regula sugerează că, estimând un număr total de potențiali parteneri pe parcursul vieții, primele 37% dintre relații ar putea fi considerate o perioadă de învățare și calibrare a așteptărilor, înainte de a lua o decizie de angajament pe termen lung cu prima persoană care depășește standardele stabilite anterior.
Cu toate acestea, aplicabilitatea practică a Regulii de 37% întâmpină anumite limite.
Metoda presupune că opțiunile apar într-o ordine aleatorie, o condiție rar întâlnită în realitate, unde factori precum rețelele sociale, preferințele personale sau contextul socio-economic pot influența succesiunea oportunităților.
De asemenea, regula necesită cunoașterea prealabilă a numărului total de opțiuni disponibile, informație adesea necunoscută în multe situații reale.
În plus, strategia este concepută pentru a maximiza probabilitatea identificării celei mai bune opțiuni absolute, ignorând elemente subiective importante, cum ar fi preferințele individuale sau definirea personală a satisfacției, unde o soluție „suficient de bună” poate fi preferabilă celei „optime” teoretic.
Pentru a alinia strategia cu obiective mai realiste, Regula de 37% poate fi adaptată.
Dacă scopul nu este identificarea celei mai bune opțiuni unice, ci a unei alegeri satisfăcătoare dintr-un anumit procent superior (de exemplu, din primii 5% cei mai buni candidați), pragul inițial de respingere poate fi redus.
Ajustând pragul de respingere la 22%, de exemplu, și selectând apoi prima opțiune care se încadrează în primii 5%, probabilitatea de a obține un rezultat satisfăcător crește de la 37% la aproximativ 57%.
Extinderea criteriului de acceptare (de exemplu, acceptarea unei opțiuni din primii 15% cei mai buni) permite o reducere și mai mare a pragului de respingere inițial (la 19%), crescând șansele de satisfacție la aproximativ 79%.
Prin urmare, deși Regula de 37% oferă un instrument valoros pentru abordarea rațională a deciziilor în condiții de incertitudine, aplicarea sa eficientă necesită flexibilitate și adaptare la contextul specific și la criteriile individuale de evaluare.
