Sute de mii de pungi cu semințe zac îngropate în permafrost, la mai puțin de 1.500 de kilometri de Polul Nord. Construit să reziste unui apocalips, a fost deschis pentru un motiv cu totul diferit. Sub un munte din arhipelagul Svalbard, un tunel de 100 de metri străpunge roca arctică.
Aici, în trei camere săpate adânc, își doarme somnul de veci o colecție de aproximativ 300.000 de soiuri de plante, de la grâu la orz, aduse din aproape 80 de țări.
Buncărul a fost inaugurat pe 26 februarie 2008, cu o capacitate oficială de 4,5 milioane de probe, menit să protejeze diversitatea genetică a planetei de orice catastrofă imaginabilă.
Locația a fost aleasă cu grijă: permafrostul adânc asigură temperaturi scăzute chiar dacă sistemele de răcire artificială cedează.
Administrat de Norvegia, în parteneriat cu Global Crop Diversity Trust și centrul nordic NordGen, proiectul părea menit să rămână o asigurare simbolică, un depozit sigilat pentru veșnicie. Dar regulile acestui seif sunt neobișnuite. Svalbard nu funcționează ca o bancă clasică de semințe.
Fiecare instituție care depune o probă rămâne proprietara ei deplină și singura care o poate recupera, dar numai dacă materialul genetic original a fost pierdut sau a devenit inaccesibil. Este o copie de rezervă, un duplicat încuiat în stâncă, destinat să fie deschis doar ca ultimă soluție.
Nimeni nu se aștepta ca această ultimă soluție să devină realitate atât de curând.
Războiul din Siria a forțat prima retragere din istorie
Totul s-a schimbat în 2015. Nu un cutremur, nu o inundație și nu o foamete globală au spart liniștea arctică. Războiul din Siria a fost cel care a forțat prima retragere de semințe din istoria rezervației.
Centrul Internațional de Cercetare Agricolă în Zonele Aride (ICARDA), cu sediul lângă Alep, își depozitase cea mai mare parte a colecției la Svalbard între 2008 și 2014, în total 116.484 de probe, ca măsură de precauție.
Când conflictul a făcut inaccesibilă banca de gene din Alep, centrul a fost nevoit să-și recupereze dublura arctică pentru a o lua de la zero în altă parte. Åsmund Asdal, coordonatorul rezervei, a explicat atunci pentru RT France că era prima dată când cineva cerea semințele înapoi.
Pentru ICARDA și banca distrusă din Alep, vestea era una proastă, dar pentru Svalbard, momentul reprezenta confirmarea că întreaga construcție era utilă și indispensabilă.
Un paradox amar: succesul acestei instituții se măsoară tocmai prin capacitatea de a fi folosită, nu prin faptul că rămâne neatinsă. Restituirea nu s-a făcut dintr-o singură mișcare. Au fost trei retrageri separate: prima în septembrie 2015, a doua în 2017 și ultima în august 2019.
Semințele recuperate au fost folosite pentru a reconstitui colecții vii în Liban și Maroc, două țări cu climate similare Siriei. La doar un an după prima retragere, însă, un alt fel de amenințare a lovit rezervația, de data aceasta nu din cauza oamenilor, ci a naturii însăși.
Apa a pătruns acolo unde înghețul veșnic trebuia să reziste
Pe 15 octombrie 2016, temperaturi neobișnuit de ridicate și precipitații abundente au provocat topirea zăpezii. Apa s-a infiltrat direct prin intrarea tunelului de acces, într-un loc unde nimeni nu se așteptase să apară vreodată umezeală.
Hege Njaa Aschim, reprezentanta guvernului norvegian, proprietara instalației, a recunoscut fără ocolișuri pentru The Guardian că permafrostul nu se afla acolo unde fusese prevăzut în planuri. Pilonul întregii concepții a sitului, ipoteza unui îngheț veșnic, tocmai se clătinase.
Lucrările de remediere au durat până în 2019, când infiltrațiile au fost eliminate definitiv și intrarea în tunel a fost securizată.
Ironia sorții rămâne greu de ignorat: un buncăr construit pentru a supraviețui unui cataclism mondial a fost aproape compromis de încălzirea dintr-o lună octombrie, iar prima sa deschidere oficială nu a fost pentru a răspunde unei catastrofe naturale, ci pentru a reconstrui ceea ce un război făcuse imposibil de cultivat pe loc.
