Noaptea s-a rupt în două peste stepele Kazahstanului. Un flash orbitor a străpuns întunericul atât de brutal, încât un om aflat în apropiere a fost convins că a sosit apocalipsa. Nu era sfârșitul lumii. Era un vis spulberat.
Uniunea Sovietică tocmai văzuse cum racheta N1, construită ca răspuns la Saturn V, marea rachetă americană, se prăbușea pe propria rampă de lansare, în Cosmodromul Baikonur. În locul unui pas uriaș către Lună, rămăsese un crater fumegând.
N1 avea 105 metri înălțime și a fost ținută ascunsă de ochii lumii. În interiorul ei încăpeau aproape 680 de tone de kerosen și aproximativ 1.780 de tone de oxigen lichid – o încărcătură suficientă pentru a transforma orice greșeală într-o catastrofă.
O defecțiune minusculă, o catastrofă uriașă
Americanii își construiseră racheta în jurul a cinci motoare uriașe. Sovieticii merseseră pe altă idee: treizeci de motoare montate într-un inel. Pe hârtie, planul suna promițător. În practică, însemna o sincronizare aproape imposibilă.
Treizeci de motoare trebuiau să funcționeze perfect, la milisecundă, iar o singură defecțiune ar fi putut dărâma totul. Exact asta s-a întâmplat la a doua lansare. Totul a început impecabil: N1 s-a desprins de sol și a urcat în noapte de la Situl 110.
Dar un corp străin, un rest sau un șurub, a fost aspirat într-o pompă de combustibil. Automatul care trebuia să protejeze racheta a decis, într-o fracțiune de secundă, să oprească 29 din cele 30 de motoare.
Fără forță, colosul s-a ridicat la aproximativ 200 de metri, apoi a ezitat și a căzut înapoi pe rampa de lansare. Impactul a eliberat o energie estimată la aproape șapte kilotone.
Unii specialiști cred însă că doar o fracțiune din combustibil a detonat efectiv, ceea ce ar coborî puterea reală la aproximativ un kiloton. Chiar și așa, consecințele au fost devastatoare.
Rampa din dreapta a fost complet distrusă, ferestrele s-au făcut țăndări pe o rază de șase kilometri, iar lumina exploziei a fost zărită până în Leninsk, localitate aflată la treizeci și cinci de kilometri depărtare. Bucăți din structura rachetei au fost împrăștiate pe o rază de zece kilometri.
Miracolul a fost că nimeni nu a murit. Platforma fusese evacuată pentru lansare, iar dezastrul nu a avut victime omenești.
Secretul pe care americanii îl știau deja
La doar două săptămâni după acest infern, Apollo 11 a aterizat pe Lună, iar omenirea a făcut primii pași pe un alt tărâm. Pentru Kremlin, contrastul a fost o umilință crudă: în timp ce lumea întreagă urmărea triumful american, Uniunea Sovietică ascundea un crater fumegând.
Despre N1 s-a tăcut până la căderea URSS. N1 a mai încercat de două ori să ajungă în spațiu, dar de fiecare dată a eșuat. Programul lunar sovietic a fost abandonat, iar colosul a rămas o amintire tăcută a unui program eșuat.
Cel mai ironic detaliu a fost dezvăluit abia mai târziu: sateliții de spionaj americani fotografiaseră deja complexul devastat. Imaginile arătau fără echivoc că sovieticii construiseră o rachetă uriașă, destinată Lunii.
Secretul pe care Moscova îl păzise atât de atent fusese, de fapt, descoperit de mult timp.
