Un sistem informatic de 346 de milioane de euro, construit timp de șapte ani pentru a gestiona salariile a 2,7 milioane de funcționari publici, nu a plătit niciodată un singur cent.
A fost conceput să unifice miile de aplicații disparate ale ministerelor franceze, să automatizeze remunerarea întregului aparat de stat și să economisească 190 de milioane de euro anual prin eliminarea a 3.800 de posturi.
În realitate, niciunul dintre cele opt ministere-pilot nu a reușit să se conecteze la el, iar softul a ajuns casat înainte de a fi folosit măcar o zi. La hârtie, proiectul părea de neoprit.
Operatorul Național de Salarizare, creat prin decret, urma să înlocuiască mozaicul sistemelor ministeriale cu un singur instrument centralizat, numit SI-Paye, capabil să proceseze între 2,8 și 3,1 milioane de foi de salariu pe lună – mai mult decât orice alt sistem de plată din lume.
Complexitatea reală a fost însă mult peste așteptări: statul francez manipulează 1.500 de elemente de salarizare diferite, în timp ce marile companii private se descurcă de obicei cu o sută de reguli. Fiecare minister avea propriul sistem de resurse umane, iar armonizarea lor s-a dovedit imposibilă.
Haos instituțional și conduceri efemere
În spatele eșecului tehnic s-a ascuns un haos instituțional greu de imaginat. În cinci ani, departamentul IT și-a schimbat șeful de patru ori. Funcția de secretar general a rămas vacantă 25 de luni.
Rata anuală de rotație a personalului a atins 60%, iar din cele 133 de posturi teoretice, 18 erau în medie neocupate. Curtea de Conturi a catalogat această guvernare drept un „contra-exemplu calamitos”, o acumulare uluitoare de disfuncționalități interne.
Nu exista nicio autoritate centrală care să dețină responsabilitatea programului, iar prim-ministrul Manuel Valls a recunoscut în cele din urmă această lipsă cronică de coordonare.
O lecție amară la un euro simbolic
În martie 2014, guvernul Ayrault a tras concluzia. Testele arătau riscuri inacceptabile pentru lanțul de salarizare, iar termenele de corectare a problemelor se întindeau mult prea mult.
Continuarea ar fi necesitat încă 422 de milioane de euro pentru conectarea sistemelor ministeriale, plus 290 de milioane de euro în costuri suplimentare de implementare. Așa că proiectul a fost oprit.
Singurul motiv pentru care factura totală nu a fost și mai mare a fost acela că softul nu a funcționat deloc. Consecința contabilă a fost radicală și extrem de rară în administrația franceză: statul a evaluat SI-Paye la un euro simbolic în contabilitatea sa generală.
Un activ public de 346 de milioane de euro, redus la valoarea unei monede. Raportul Curții de Conturi din 2015 a fost necruțător: valoarea de utilizare a softului este zero, deoarece niciun minister nu s-a putut conecta.
Magistrații au vorbit despre „un eșec clar de o gravitate deosebită” și „resurse cheltuite în zadar”. Partea judiciară a acestui fiasco s-a stins în tăcere. După trei ani de anchetă, Curtea de Disciplină Bugetară și Financiară nu a putut declanșa nicio acțiune, din lipsă de probe.
Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru cei 346 de milioane de euro cheltuiți fără rezultat. Circuitul de salarizare al statului continuă să funcționeze pe aceleași aplicații vechi, modernizate doar la margine de către Direcția Generală a Finanțelor Publice.
Povestea rămâne o lecție amară: în IT-ul public, ambiția unui proiect nu garantează nimic, iar uneori cea mai înțeleaptă decizie este să renunți la timp, înainte ca eșecul să devină și mai costisitor.
