Cinci sute de milioane de euro pe an. Atât a ajuns să coste, la apogeul său, un program menit să aducă locuri de muncă acolo unde șomajul părea de neînvins.
Iar rezultatul, după mai bine de două decenii de verificări, are ceva dintr-un coșmar birocratic: multe dintre slujbele salvatoare se aflau, de fapt, la câțiva pași distanță, chiar vizavi, în zona comercială vecină sau într-un spațiu rămas gol până când o firmă deja existentă s-a hotărât să se mute acolo.
Povestea începe în 1996-1997. Pe atunci, șomajul în masă lovea puternic în cartierele clasificate drept sensibile, iar ideea părea plină de bun simț: statul oferea scutiri fiscale și sociale consistente întreprinderilor care se instalau în aceste teritorii, cu condiția să angajeze oameni din zonă.
Așa au apărut primele zone libere urbane, cu ambiția de a transforma cartierele fragile în poli de activitate economică. Pe hârtie, cifrele amețesc.
Pentru zonele create după 1997, se estima că, după cinci ani, scutirile ar fi dus la înființarea a 9 700 până la 12 200 de unități, generând între 41 500 și 56 900 de locuri de muncă. Ar fi justificat, la prima vedere, un cost care a urcat până la 527 de milioane de euro în 2009.
Numai că aceste sume globale ascund o realitate mult mai nuanțată, pe care rapoartele succesive ale Curții de Conturi nu au contenit s-o scoată la iveală.
Firmele s-au mutat doar pe strada alăturată
Aici apare fisura. Potrivit evaluărilor, majoritatea firmelor care s-au stabilit în aceste zone nu au fost create de la zero. Erau deja instalate în imediata apropiere, uneori literalmente la câteva străzi distanță, și s-au mulțumit să se mute pentru a profita de avantajul fiscal.
Fenomenul, numit de economiști „efect de câștig neașteptat” sau „efect de transfer”, a fost identificat încă din 2000 de un studiu Ernst & Young, care arăta că scutirile erau calculate fără să se facă diferența între un loc de muncă nou-creat, unul pur și simplu mutat sau unul care exista deja.
Senatul a insistat pe acest aspect încă din 2001, considerând că evaluările privind costul unui loc de muncă creat se bazau pe metodologii prea aleatorii pentru a fi credibile.
Cu alte cuvinte, nimeni nu putea spune cu certitudine dacă un post era nou sau dacă exista deja la doi pași, înainte de a se muta pentru a profita de facilitatea fiscală.
Consiliul Economic, Social și de Mediu a confirmat ulterior: mecanismul a provocat mai degrabă o migrație a întreprinderilor decât o creare netă de activitate economică. Există însă și o victimă mai puțin vizibilă: locuitorii înșiși, cei pentru care fusese gândit programul.
INSEE recunoaște că unități economice s-au înființat, dar atrage imediat atenția că aceste înființări nu s-au tradus printr-o creștere echivalentă a ocupării forței de muncă în rândul populației locale.
Un studiu realizat în Île-de-France a măsurat chiar creșterea șanselor de reintegrare pe piața muncii a șomerilor din aceste cartiere la doar 3 %, un rezultat derizoriu raportat la sumele investite.
Teoretic, o clauză de angajare exista: firmele beneficiare trebuiau să angajeze cel puțin 50 % de salariați care locuiau în zona prioritară. În practică, această obligație a încurajat mai degrabă strategii abile de relocare decât o politică reală de angajare netă.
În plus, profilurile căutate de întreprinderi nu corespundeau întotdeauna calificărilor disponibile la fața locului, ceea ce a limitat și mai mult beneficiile concrete pentru locuitori.
Ce urmează după eșecul scutirilor fiscale
În fața acestor constatări repetate, statul nu a rămas pasiv. Lista inițială a primelor 44 de zone a fost completată în 2004, apoi în 2006, ajungându-se la aproximativ o sută.
Costul bugetar a scăzut semnificativ: de la 527 de milioane de euro în 2009 la 419 milioane în 2011, o reducere de 29 % în trei ani.
Sistemul a fost restrâns, plafonul reducerii fiscale coborât la 50 000 de euro pe o perioadă de douăsprezece luni, iar schimbarea denumirii a reflectat voința de reorientare: zonele libere urbane au devenit zone libere urbane – teritorii antreprenoriale sau ZFU-TE.
Această recalibrare progresivă spune multe despre dificultatea autorităților de a corecta cursul fără a renunța complet la instrument. Revitalizarea temporară a unui cartier prin atragerea de activitate economică este posibilă și a funcționat uneori local.
Însă transformarea durabilă a pieței muncii la scara unui teritoriu, doar cu ajutorul unui stimulent fiscal, s-a dovedit mult mai complexă decât se preconizase.
Rezultatul este un mecanism care a costat mult din finanțele publice, producând în același timp efecte cu mult sub ambițiile inițiale, un scenariu care nu este străin de alte politici de amenajare a teritoriului lansate cu cele mai bune intenții.
Rămâne o întrebare care continuă să fie discutată în dezbaterile bugetare: cum se poate concepe un mecanism de scutire care să stimuleze cu adevărat crearea de locuri de muncă, fără a oferi un bonus deghizat întreprinderilor cărora le-a fost suficient să treacă strada pentru a beneficia de acesta?
La douăzeci de ani de la crearea primelor zone libere urbane, politica urbană pare să caute în continuare formula magică între stimulentele fiscale și transformarea economică reală a cartierelor.
