O platformă ruginită, pierdută în ceața Mării Nordului, ascunde astăzi o poveste pe care niciun stat din lume nu a vrut vreodată să și-o asume. Aici, pe o fostă fortăreață militară din al Doilea Război Mondial, un fost maior britanic a decis, într-o zi de Crăciun, că nu mai este supus nimănui.
Era 25 decembrie 1966 când Roy Bates, fost ofițer al armatei britanice și fost prezentator de radio pirat, a acostat cu o barcă de pescuit la epava de oțel și beton numită Roughs Tower. Construită pentru a adăposti tunuri antiaeriene, structura fusese abandonată de Ministerul Apărării după război.
Bates a văzut în ea nu o ruină, ci un teritoriu. La acea vreme, apele teritoriale ale Regatului Unit se întindeau doar aproximativ șase kilometri de coastă, iar fortul stătea dincolo de orice lege britanică. Așa că, la 2 septembrie 1967, și-a declarat pământul drept principat independent: Sealand.
Împreună cu soția sa, fiica de șaisprezece ani și fiul de paisprezece ani, Bates s-a mutat în fostele barăci militare ridicate pe piloni de beton. A inventat un steag, un imn, un blazon, timbre poștale și o monedă proprie.
A scris o Constituție cu viziuni libertariene și a numit engleza limbă oficială. Soției sale i-a oferit, la o aniversare, o coroană princiară. Pentru familia Bates, aceasta nu era o joacă. Pentru restul lumii, era o enigmă juridică.
Cum a supraviețuit Sealand primelor încercări
Primul test al suveranității a venit în 1968. Fiul lui Roy Bates a tras focuri de armă spre agenți britanici care se apropiau de platformă.
Cazul a ajuns la tribunalul din Chelmsford, Essex, iar verdictul din 25 noiembrie a fost uluitor: instanța s-a declarat incompetentă, pe motiv că incidentul s-a petrecut în afara apelor teritoriale britanice. Pentru Bates, acesta a fost o recunoaștere de facto.
Pentru judecători, nu a fost nimic mai mult decât o chestiune de procedură. Niciun tribunal nu a afirmat vreodată că Sealand este un stat.
În dreptul internațional, lucrurile sunt clare: un stat are nevoie de populație stabilă, teritoriu delimitat, guvern eficient și capacitatea de a dialoga cu alte națiuni. Sealand le are pe toate pe hârtie. Dar fără recunoașterea celorlalte state, toate acestea rămân simple declarații.
Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării nici măcar nu consideră platforma o insulă, iar Marea Britanie a negat în 1990, într-o procedură administrativă în Statele Unite, că ar fi existat vreodată un principat independent acolo. Povestea a căpătat însă accente de thriller în 1978.
Profitând de absența lui Roy Bates, un bărbat care se autointitulase „prim-ministru” al Sealandului, Alexander Achenbach, a organizat o preluare armată a platformei, alături de cetățeni germani și olandezi. Fiul lui Bates a fost luat ostatic și eliberat câteva zile mai târziu în Țările de Jos.
Răspunsul fondatorului a fost pe măsură: a angajat oameni înarmați, a recucerit fortăreața cu elicopterul și i-a închis pe atacatori ca „prizonieri de război”. Printre ei se afla Gernot Pütz, un avocat german cu pașaport de Sealand, acuzat de trădare.
A fost eliberat doar după plata unei răscumpărări de 75 000 de mărci, echivalentul a peste 18 000 de lire sterline la acea vreme. Germania a fost nevoită să intervină pe lângă Londra pentru a obține eliberarea lui.
Un stat care refuză să dispară de pe hartă
În 1987, când Marea Britanie și-a extins apele teritoriale la douăsprezece mile marine, Bates a avut o mișcare strategică surprinzătoare: cu o lună înainte, își revendicase propria zonă de douăsprezece mile.
Astfel, Sealand nu a fost înghițită de teritoriul britanic, ci a rămas înconjurată de propriile sale ape. Douăzeci de ani mai târziu, platforma a fost scoasă la vânzare, iar The Pirate Bay, celebrul site de partajare a fișierelor, a strâns aproape două milioane de dolari pentru a o cumpăra.
Dar Michael Bates, moștenitorul principatului, a refuzat să cedeze teritoriul unui cumpărător care nu ar respecta legile internaționale.
Sealand rămâne astăzi acolo, la fel de neclintită ca acum mai bine de jumătate de secol, o pată cenușie pe harta nimănui, cu un rege, o coroană și o constituție pe care lumea a ales să o ignore.
