În urmă cu aproximativ 60.000 – 70.000 de ani, o parte a populației de Homo sapiens a părăsit Africa, marcând începutul unui val migrator esențial în evoluția umană.
Deși importantă, această perioadă conține încă aspecte neelucidate, pe care oamenii de știință au reușit recent să le clarifice prin analiza unor dovezi complexe. Datele sugerează că migrația Homo sapiens în Eurasia nu a fost un proces simplu.
Descoperiri fosile și arheologice indică migrații multiple din Africa, desfășurate de la sfârșitul Pleistocenului mediu până în Pleistocenul superior. Aceste migrații au lăsat urme în genomul neanderthalilor, dovadă a interacțiunilor dintre specii.
Deși probabil marcate de contracții și dispariții ale unor grupuri, un val migrator ulterior, acum 70.000 – 60.000 de ani, a dus la colonizarea cu succes a Eurasiei de către strămoșii populațiilor non-africane moderne.
Colonizarea stabilă și extinsă a Eurasiei pare să fi început acum aproximativ 45.000 de ani, fiind rezultatul expansiunilor populaționale multiple, corelate cu progrese tehnologice în fabricarea uneltelor din piatră.
Există astfel un interval de timp de aproximativ 20.000 de ani între momentul părăsirii Africii și stabilirea unei prezențe umane durabile în vestul și estul Eurasiei. Detaliile despre locația geografică și caracteristicile genetice ale acestei populații incipiente au rămas însă incomplete.
Cercetări recente au combinat date genetice și modele paleoecologice pentru a determina zona geografică ce a servit drept punct central pentru specia noastră în timpul colonizării Eurasiei.
Se pare că populațiile din Platoul Persan dețin o componentă ancestrală similară cu cea a populației care s-a stabilit inițial în afara Africii. Modelele ecologice, bazate pe date paleoclimatice, indică faptul că Platoul Persan oferea condiții favorabile pentru locuire.
Situată la est de Munții Zagros, în regiunile care corespund Iranului, Afganistanului și Pakistanului modern, zona era înconjurată de Marea Caspică, Golful Persic și Marea Mediterană, fiind un loc propice dezvoltării umane.
Se presupune că regiunea putea susține o populație mai numeroasă decât alte zone din Asia de Vest. Poziția sa geografică strategică o transforma într-un punct de plecare ideal pentru valurile succesive de migrație.
Conform acestor studii, Platoul Persan ar fi servit ca habitat pentru strămoșii noștri timp de aproximativ 20.000 de ani, oferind un refugiu și un spațiu de dezvoltare înainte de dispersarea lor ulterioară.
Astfel de medii de tranziție au jucat un rol crucial în migrația umană, alături de alte regiuni strategice din Asia de Vest și Asia Centrală, care au servit drept puncte de trecere și refugiu temporar.
Aceste zone ofereau resurse diverse și habitate variate, facilitând adaptarea primilor oameni la climele diverse întâlnite în timpul expansiunii lor în Eurasia și contribuind la supraviețuirea lor în medii noi.
