În 1982, statul francez a făcut un pariu care părea, pe hârtie, vizionar: să cableze întreaga țară cu fibră optică, convins fiind că viitorul televiziunii și al telecomunicațiilor se va juca pe acest teren.
Cifrele anunțate atunci aveau greutatea unei promisiuni solemne – 5,6 milioane de locuințe urmau să fie racordate, iar bugetul se ridica la 25 de miliarde de franci.
Cu o asemenea ambiție, nimeni nu bănuia că proiectul avea să devină, peste ani, unul dintre cele mai grăitoare exemple despre ce se întâmplă atunci când entuziasmul planificatorilor se izbește de realitatea șantierului.
Legile din 1982 și 1984 au așezat bazele juridice ale operațiunii, iar Direcția Generală de Telecomunicații a fost însărcinată să negocieze acorduri pentru cincizeci de amplasamente, răspândite în 197 de localități.
Împărțind cele 25 de miliarde la numărul de gospodării vizate, rezulta un cost mediu de 4.500 de franci pentru fiecare locuință care putea fi conectată. Suma părea consistentă. Avea însă să se dovedească, în scurt timp, cu mult sub nivelul necesar.
Primul semnal de alarmă a venit chiar din calendarul administrativ. Protocoalele de studiu între stat și amplasamentele selectate au fost semnate abia între octombrie 1983 și martie 1986 – o întindere de timp mult mai mare decât își imaginaseră inițiatorii.
Iar în 1985, la doar trei ani de la lansare, inginerii au fost nevoiți să privească lucrurile în față: fibra optică până la fiecare locuință, oricât de elegantă tehnic, era pur și simplu prea scumpă.
Unele evaluări din acea perioadă vorbeau despre zeci de mii de franci pentru o singură gospodărie racordată – o sumă pe care niciun abonat obișnuit nu ar fi acceptat-o pentru un serviciu de televiziune. Ecuația economică nu funcționa.
Cum a învins compromisul hibrid planul inițial
Soluția a venit sub forma unui compromis: o rețea hibridă, care îmbina fibra optică cu cablul coaxial. Mai ieftină, dar suficient de capabilă pentru serviciile de televiziune prin cablu, tehnologia mixtă oferea o cale de mijloc acceptabilă.
Dintre cele cincizeci de amplasamente prevăzute, doar zece au păstrat în final fibra integrală; restul de patruzeci au adoptat varianta combinată.
Imaginea este sugestivă: parcă se plănuise o autostradă cu șase benzi pe tot teritoriul, iar în cele din urmă ne-am mulțumit cu două pe cea mai mare parte a traseului. Acel calcul de 4.500 de franci pe gospodărie ascundea, de fapt, toată fragilitatea construcției financiare.
Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor pornise de la un buget stabilit înainte ca echipele tehnice să înțeleagă pe deplin dificultățile lucrărilor pe teren, mai ales în orașele dense, unde ingineria civilă înghite sume uriașe.
Acordurile definitive de înființare și exploatare – cele care marcau startul efectiv al lucrărilor – au fost semnate abia după propunerile ministrului din iunie 1986, între martie 1986 și martie 1988.
Între lansarea oficială a planului și deschiderea reală a șantierelor s-au scurs astfel între doi și șase ani, o întârziere care a amânat și primele abonamente. Rigiditatea planificării centralizate ieșea la iveală cu fiecare termen ratat.
De ce visul celor 5,6 milioane s-a oprit la 1,6
Cu toate aceste frâne, proiectul a produs totuși rezultate concrete. La finele anului 1988 fuseseră deschise treisprezece rețele noi, ridicând la douăzeci și trei numărul total al celor ieșite din Planul de cablu.
Peste un milion de prize erau deja instalate, iar echipelor li se părea că mecanismul prinde în sfârșit viteză.
Se miza chiar pe un ritm de un milion de prize noi pe an, cu speranța de a ajunge la două milioane până la sfârșitul anului 1989 și la finalizarea completă a celor 5,6 milioane promise pentru 1993. Realitatea avea însă să curme acest elan.
Rețelele nu au fost terminate nici până în 1991, iar totalul instalat s-a oprit la aproximativ 1,6 milioane de prize – abia peste un sfert din ținta inițială.
În timp ce primele gospodării racordate se bucurau în sfârșit de noile canale, milioane de francezi așteptau încă, uneori degeaba, sosirea tehnicienilor în cartierul lor. Decalajul dintre anunțurile politice și realitatea de pe teren devenea, astfel, imposibil de ignorat.
Privind în urmă, Planul de cablu rămâne un studiu de caz fascinant pentru oricine se interesează de istoria infrastructurii franceze.
Arată deopotrivă o viziune industrială îndrăzneață – convingerea că fibra optică va schimba radical locuințele – și limitele inerente ale oricărei planificări care subestimează complexitatea implementării.
Rețelele coaxiale moștenite din acea epocă au continuat să funcționeze ca bază tehnică timp de decenii, înainte de a fi înlocuite treptat cu fibră optică.
Iar această continuitate sugerează că ambiția din 1982 nu era, la urma urmei, atât de departe de direcția în care Franța avea să se îndrepte patruzeci de ani mai târziu.






