Cercetări recente indică faptul că pisicile manifestă semne de doliu în urma pierderii unui alt animal de companie din gospodărie. Acest fenomen contrazice percepția comună conform căreia pisicile ar fi animale deosebit de independente, nesociabile sau chiar insensibile.
Studiul a fost inițiat din necesitatea de a înțelege mai bine modul în care animalele de companie reacționează la moartea unui companion, deoarece majoritatea cercetărilor anterioare s-au concentrat pe doliul proprietarilor umani.
Pentru a examina reacțiile felinelor după pierderea unui alt tovarăș cu patru picioare, cercetători de la Universitatea din Oakland, Statele Unite, au chestionat peste 400 de proprietari de pisici, adunând date despre mai mult de 450 de feline care pierduseră recent un animal de companie.
În aproximativ două treimi din cazuri, animalul decedat a fost o altă pisică, iar în restul situațiilor, a fost un câine. Cercetarea a evidențiat că, la fel ca oamenii, pisicile studiate au simțit nevoia să își exprime tristețea.
Această pierdere a fost însoțită de o diminuare a somnului și a apetitului, precum și de vocalizări puternice, similare urletelor.
De asemenea, pisicile își căutau adesea companionii dispăruți, preferau solitudinea și manifestau tulburări semnificative în comportamentele lor obișnuite de joc, cu o pierdere clară a interesului pentru aceste activități în unele cazuri.
Semnele de doliu au fost și mai accentuate atunci când animalele avuseseră o relație apropiată înainte de deces. Proprietarii au observat, de asemenea, o creștere a căutării atenției, atât din partea lor, cât și a altor animale din casă.
Profesorul Jennifer Vonk, unul dintre coautorii studiului, a subliniat o posibilă neînțelegere a comportamentului felinelor. Deși se crede adesea că pisicile sunt distante și nesociabile, în natură, ele tind să se adune în grupuri și să formeze ierarhii.
Studiul sugerează că pisicile pot dezvolta legături profunde cu tovarășii lor, indiferent dacă aceștia sunt pisici sau câini.
Această cercetare este considerată pionieră în demonstrarea efectelor doliului la feline, contrazicând ipoteza inițială conform căreia câinii, ca descendenți ai animalelor de haită, ar reacționa mai puternic la moartea unui semen.
Rezultatele demonstrează că pisicile îndoliate simt emoții intense, iar reacțiile lor nu diferă fundamental de cele ale canidelor, considerate adesea mai sociale.
Cercetarea admite anumite limite, legate în principal de percepția proprietarilor de animale și de modul în care emoțiile acestora ar putea influența răspunsurile.
De exemplu, proprietarii care fuseseră deosebit de apropiați de animalul dispărut păreau mai înclinați să perceapă semne de afecțiune sau o nevoie crescută de atenție la pisicile lor.
Aceeași tendință a fost observată în raportările privind creșterea somnului sau preferința pisicii supraviețuitoare pentru singurătate sau ascundere.
În contrast, atunci când relația cu animalul decedat nu fusese la fel de puternică, proprietarii au perceput mai puține semne de tristețe la animalele supraviețuitoare. Aceste observații ar putea reflecta o proiecție a emoțiilor umane asupra animalelor.
Prin urmare, autorii studiului solicită cercetări suplimentare pentru a confirma aceste rezultate. Ceea ce este cert este că acest studiu subliniază o posibilă neînțelegere a complexității emoționale a pisicilor.
Reevaluarea acestor aspecte este esențială pentru a asigura bunăstarea acestor animale, în special în perioade de tulburare majoră, cum ar fi doliul, mutările sau nașterile.
Studiul concluzionează că, deși câinii, descendenți ai animalelor de haită, ar putea reacționa mai puternic la moartea unui congener, capacitatea pisicilor de a reacționa la pierderea unui companion merită studiată în profunzime.
