O nouă cercetare, realizată în Statele Unite, aduce în prim-plan o observație fascinantă despre viața marină: peștii care populează adâncurile oceanice, cunoscuți drept specii bentice, manifestă o diversitate anatomică mult mai redusă comparativ cu rudele lor care trăiesc în coloana de apă, mai aproape de suprafața mării.
Descoperirile sugerează că adâncimea habitatului influențează în mod semnificativ evoluția speciilor. Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, este esențial să distingem între cele două categorii de pești.
Speciile pelagice își duc existența în coloana de apă, fie aproape de suprafață, fie în largul mării, fiind capabile să înoate activ sau să plutească purtate de curenți.
Pe de altă parte, speciile bentice trăiesc în zone mult mai profunde, adesea „fixate”, îngropate în sedimente sau deplasându-se lent aproape de fundul oceanului.
O echipă de cercetători de la Departamentul de Ecologie și Biologie Evolutivă din cadrul Universității de Stat Ohio, Statele Unite, a desfășurat un studiu amplu asupra evoluției acestor tipuri distincte de specii.
Publicate în revista *Evolution* la 13 octombrie 2025, aceste cercetări au analizat aproximativ 3.000 de specii de animale marine, dintre care 2.882 populează marile adâncimi. Obiectivul principal a fost înțelegerea varietății morfologice la animalele acvatice cu branhii, în special peștii.
Rezultatele au scos în evidență o realitate clară: speciile pelagice sunt proteiforme, ceea ce înseamnă că pot lua multiple forme și se pot prezenta sub aspecte extrem de diverse. Vorbim despre pești adesea radical diferiți prin mărime, formă sau culoare; un exemplu elocvent este tonul galben.
În contrast, speciile bentice adoptă o formă mult mai stereotipă, de obicei alungită și subțire, cu culori predominant mai terne. Potrivit autorilor studiului, procesul evoluției modelează forma corpului peștilor în direcții diferite, în funcție de mediul lor de viață – fie el bentic, fie pelagic.
Această divergență se explică prin existența unor tipuri de medii profund diferite în adâncurile marine, fiecare având un impact distinct asupra evoluției.
Cercetătorii s-au concentrat în special pe peștii cu aripioare radiale, al căror habitat se situează la peste 200 de metri sub suprafață, reprezentând nu mai puțin de 90% din volumul oceanic. Concluzia lor este simplă: cu cât o specie trăiește mai adânc, cu atât evoluția sa este mai rapidă.
Morfologia speciilor bentice sugerează adaptări puternice la mediul lor. La adâncimi considerabile, razele soarelui abia pătrund, fiind insuficiente pentru fotosinteză.
Prin urmare, mediul este adesea întunecat, iar majoritatea organismelor rămân imobile o mare parte din timp, așteptând cu răbdare ca hrana să ajungă la ele.
Relieful fundului oceanic este plat, monoton și noroios, și totuși, acesta reprezintă cel mai vast habitat de pe Pământ, rămas necunoscut științei în proporție de cel puțin 90%.
În schimb, apele puțin adânci sunt mult mai variate, beneficiază de lumina solară esențială pentru fotosinteză și conțin o multitudine de elemente cu care organismele pot interacționa.
Dat fiind că peștii sunt concepuți pentru a avea numeroase schimburi cu mediul lor, acest mediu le modelează morfologia, imprimându-le propria sa imagine. Astfel, diferitele forme ale peștilor sunt, în esență, condiționate de locul în care își duc viața.
