Între zidurile care se ating, lumina zilei se oprește la câteva etaje deasupra pământului. Jos, oamenii merg cu lanternele, chiar și la amiază. Nimeni nu a proiectat vreodată acest labirint de beton, nici măcar nu i-a aparținut nimănui.
Văzut de sus, pare o singură construcție cu tentacule, străpunsă de curți minuscule în care aerul și soarele nu pătrund. Sub pământ și de-a lungul pereților, kilometri de țevi montate manual leagă un etaj de altul, după nevoile fiecăruia, fără niciun plan de ansamblu.
Privind în sus pe coridoarele fără ferestre, se ghicește strat după strat istoria unor generații care au improvizat mereu. Povestea începe cu o înțelegere teritorială ratată.
Când britanicii au preluat controlul asupra Hong Kongului și a zonelor dimprejur, o fâșie mică de pământ a rămas, potrivit vechilor tratate, sub autoritate chineză — un rest administrativ în chiar inima coloniei. Beijingul o revendica pe hârtie, dar nu se ocupa de viața de zi cu zi de acolo.
Londra, la rândul ei, o privea ca pe o zonă care ține de altcineva și evita să aplice propriile reguli de construcție. Nu a fost nici cucerire, nici renunțare deliberată, ci o situație de mijloc pe care nimeni nu voia cu adevărat să și-o asume.
Decenii la rând, niciun serviciu de urbanism, nicio poliție locală, niciun registru funciar nu au stabilit ce se poate construi și cum. Vidul nu a fost proiectat de nimeni: s-a instalat singur, an după an, pe măsură ce cele două administrații oboseau să-și paseze problema.
În lipsa regulilor, locuitorii și le-au făcut pe ale lor. Fiecare familie a adăugat un nivel peste cel al vecinului, sprijinindu-se de structura alăturată, până când totul a ajuns să stea în picioare ca un teanc de barăci de beton.
Străzile, la început simple ulițe între case scunde, au ajuns strânse între pereți înalți de mai multe etaje, atât de înguste încât un adult putea atinge ambele fațade cu brațele întinse. Soarele nu mai ajungea niciodată la sol.
Oamenii trăiau la lumina neonurilor din magazine și a becurilor atârnate de fire electrice improvizate.
Cum funcționa viața fără nicio autoritate
Aici își făceau meseria medici și stomatologi fără diplome recunoscute oficial, formați pe apucate sau veniți să-și exercite cunoștințele dobândite altundeva, pentru că nu aveau acces la circuitele clasice de calificare.
Ateliere textile, mici fabrici alimentare artizanale și tarabe se amestecau cu școli improvizate, finanțate și conduse chiar de locuitori, atunci când nicio instituție nu se ocupa de asta. Totul funcționa după reguli proprii.
Nu haosul pe care ni-l închipuim uneori de la distanță, ci rețele de ajutor reciproc între vecini, înțelegeri informale pentru alimentarea cu apă, pentru electricitatea obținută cu mijloace de ocazie și pentru întreținerea spațiilor comune pe care nicio autoritate nu avea să le verifice vreodată.
Densitatea depășea tot ce se întâlnește altundeva pe glob: pe puțin peste un hectar se înghesuiau până la 33 000 de persoane, suprapuse precum etajele pe care le ocupau.
Promiscuitatea forțată a născut o solidaritate de împrejurare, clădită mai mult pe compromisuri zilnice decât pe reguli scrise, în care fiecare a învățat să se adapteze la spațiul vecinului.
De la demolare la un parc peste un hectar
La începutul anilor 1990, autoritățile locale și guvernul chinez au ajuns în sfârșit la o înțelegere privind soarta enclavei: trebuia să dispară.
Locuitorii au fost mutați treptat în ansambluri construite special pentru ei, cu despăgubiri și locuințe sociale negociate de la caz la caz, atât de diferite erau situațiile administrative ale fiecăruia după decenii fără registru oficial.
Demolarea a început în 1993, un șantier colosal menit să demonteze un bloc care nu fusese niciodată gândit să fie dărâmat. Macaralele au smuls nivel după nivel ceea ce generații întregi ridicaseră manual, fără planuri și fără autorizații.
În câteva luni, construcția unică ce părea de nezdruncinat a dispărut aproape complet din peisajul urban, lăsând la iveală un teren pe care nimeni nu-l mai văzuse de mult. Locul a rămas liber, între turnurile din jur.
Pe suprafața exactă a fostei enclave s-a amenajat un parc, respectând aproximativ traseul inițial. Bazine, pavilioane și grădini au luat locul străduțelor întunecoase; astăzi se poate merge pe jos în aer liber, sub un cer pe care foștii locuitori nu l-ar fi recunoscut în același loc.
Câteva vestigii, pietre și elemente originale au fost păstrate și integrate în decor ca repere discrete ale unui loc dispărut. Contrastul este total: unde aerul și lumina lipseau la fiecare etaj, se întind acum peluze deschise și alei umbrite, frecventate de familiile din cartierul vecin.
Traseul aleilor urmează încă, pe alocuri, cel al vechilor străduțe — ultima urmă vizibilă a unui loc în care peste 33 000 de persoane învățaseră să trăiască fără lumină naturală, pe o suprafață de abia un hectar.
