Trăim cu el de-o viață, fără să clipim. O pastilă albă, mică, pe care o înghițim pentru orice durere difuză, pentru orice febră, pentru orice junghi. Paracetamolul a devenit, pentru milioane de oameni, un gest pe care nu îl mai controlezi.
Nimeni nu se oprește să se întrebe dacă e chiar atât de blând pe cât pare. Iar cercetătorii de la Universitatea din Nottingham tocmai au aruncat o umbră peste această certitudine.
Timp de douăzeci de ani, de la sfârșitul anilor 1990 până la sfârșitul anilor 2010, au analizat fișele medicale ale sute de mii de pacienți britanici.
Au comparat soarta a 180.483 de persoane peste 65 de ani, care primiseră mai multe prescripții de paracetamol, cu cea a 402.478 de oameni de aceeași vârstă, fără astfel de antecedente. Vârsta medie? Aproximativ 75 de ani.
Iar definiția folosită de ei a fost simplă: cel puțin două rețete în șase luni. Atât. Cu alte cuvinte, au studiat un tip de consum răspândit printre vârstnici.
Ce se întâmplă când paracetamolul devine un obicei zilnic?
Ceea ce au descoperit nu este o catastrofă, ci un semnal. Printre cei care au urmat astfel de tratamente, riscul de a face ulcer peptic – acele răni ale stomacului sau duodenului, care pot sângera sau perfora – a crescut vizibil.
Apoi au apărut alte asocieri: insuficiența cardiacă, hipertensiunea arterială, boala cronică de rinichi. Și, mai ales, o relație incomodă: cu cât consumul era mai mare, cu atât riscurile păreau mai pronunțate, mai ales pentru sângerările digestive și la nivelul rinichilor.
Aici trebuie făcută o pauză. Un studiu observațional nu spune „aceasta este cauza”. Spune: „atenție, există o legătură care merită privită cu luare-aminte”. Paracetamolul nu devine de azi pe mâine un inamic de temut. Rămâne util când este folosit punctual, în doze potrivite, cu mintea limpede.
Problema nu e pastila luată duminica, pentru o durere de cap. Problema e să devină un companion zilnic, timp de luni întregi, fără să stea nimeni de veghe. Această diferență ține de frecvență.
Familiaritatea nu înseamnă siguranță
Pentru cei trecuți de 65 de ani, mesajul nu este să renunțe la tratament. Este să înceteze să creadă că o pastilă atât de obișnuită este complet lipsită de pericole. O durere cronică – cum e cea a osteoartritei – cere investigație, nu doar un comprimat.
Orice simptom neobișnuit, fie că e durere de stomac, oboseală sau umflături, ar trebui să ajungă la medic, nu să fie acoperit cu încă o doză. Iar cantitățile indicate nu ar trebui negociate. Acceptăm cu seninătate că paracetamolul rămâne în casele noastre.
Dar ceea ce această analiză arată, dincolo de cifre, e că familiaritatea și siguranța nu sunt același lucru. Iar pentru oamenii în vârstă, vigilența nu înseamnă abandonarea tratamentului, ci recunoașterea faptului că orice substanță are limitele ei.
Rămâne, totuși, o întrebare pe care o amânăm mereu: când deschidem sertarul cu medicamente, știm cu adevărat ce ne așteaptă acolo?
