Pe 2 iulie 1992, într-o singură zi, un mod de viață întreg a fost șters de pe hartă. Canada a interzis pescuitul de cod nordic în largul Newfoundlandului, iar 30 000 de oameni au rămas fără nicio sursă de venit peste noapte.
A fost cea mai mare concediere colectivă din istoria țării, iar efectele ei se resimt și astăzi. Cinci secole de tradiție s-au prăbușit în câteva ore. Din jurul anului 1500, pescari basci, bretoni, portughezi și englezi vânau codul în Marile Bănci, generație după generație.
La început, pescuitul era artizanal, limitat de puterea brațelor și de dimensiunea bărcilor. Apoi au apărut navele-fabrică și traulerele industriale, care au răzuit fundul mării fără oprire, sezon după sezon, fără să lase peștelui timp să se refacă.
La finalul anilor 1960, pescarii debarcau până la 800 000 de tone de cod anual. Un ritm imposibil de susținut, care a dus la un dezastru ecologic fără precedent.
În doar treizeci de ani, biomasa reproductivă a scăzut cu aproximativ 93%, de la 1,6 milioane de tone în 1962 la doar 72 000 – 110 000 de tone în 1992.
Sentința care a lovit pescarii și a eșuat în refacerea stocului
Cu o zi înainte de interdicție, ministrul federal al Pescuitului, John Crosbie, s-a confruntat cu pescari exasperați. „Doar nu eu am prins toți peștii ăștia blestemați!”, a spus el, într-o frază care a rămas celebră.
A doua zi, sentința a fost pronunțată oricum: nicio barcă nu mai avea dreptul să aducă nici măcar un cod de nord. Pescari, marinari, muncitori din fabricile de prelucrare – nimeni nu a fost cruțat în satele de pe coastă. Moratoriul trebuia să dureze doar doi ani.
Se spera că populația de cod își va reveni rapid. Dar stocurile nu au crescut nici măcar cu un gram. Un al doilea moratoriu, și mai amplu, a fost impus în 2003 asupra întregii regiuni atlantice a Canadei. Abia în 2024, Ottawa a decis să redeschidă cu prudență pescuitul.
Redeschiderea limitată ascunde o realitate fragilă
Pe 26 iunie 2024, moratoriul asupra pescuitului comercial de cod nordic a fost ridicat oficial. Captura totală autorizată pentru sezonul 2024 a fost stabilită la 18 000 de tone pentru diviziunile 2J3KL ale NAFO.
O cantitate infimă, dacă ne gândim că în februarie 1992, cu doar câteva luni înainte de interdicție, capturile anuale ajungeau încă la 120 000 de tone. Practic, doar 15% din nivelurile de dinaintea prăbușirii.
Flota de coastă primește cea mai mare parte a acestei cotei – aproximativ 84% din totalul autorizat. Din această cotă, 20% sunt rezervate pescarilor din divizia 2J, față de 6% pentru flota de larg. Dar stocul este în continuare considerat fragil.
Ministerul Pescuitului clasifică acum codul nordic în „zona de prudență”, ceea ce înseamnă că refacerea stocului are întotdeauna prioritate.
Această schimbare de statut se datorează în parte unei recalculări statistice: pragul de referință a fost redus de la 800 000 la 315 000 de tone metrice, pentru a muta stocul din „zona critică” în „zona de prudență”. Numărul real de cod din ocean, însă, nu s-a schimbat nici măcar cu un pește.
Pe teren, pescuitul rămâne nesemnificativ. Pescarii de coastă au pescuit cod doar timp de vreo douăsprezece zile în 2024. Satele de coastă, care trăiau din pescuitul de cod de generații întregi, nu și-au mai recuperat niciodată locuitorii plecați să caute de lucru în alte părți ale Canadei.
Zeci de comunități și-au văzut populația diminuându-se fără a se mai repopula vreodată. Codul, la rândul său, continuă să înoate departe de plasele pe care le hrănea odinioară.
În Golful Sfântului Laurențiu, zona 3Pn4RS rămâne complet închisă pescuitului comercial până în 2029, pentru a susține eforturile de refacere a speciei, considerată în continuare într-o stare critică.
La trei decenii după moratoriu, codul nordic a revenit doar pe hârtia cotelor, nu și în adâncurile Bancurilor Mari.
