Acum aproximativ 21.000 de ani, în perioada cunoscută sub numele de Ultimul Maxim Glaciar, Pământul prezenta o configurație geografică și climatică semnificativ diferită de cea actuală.
Această perioadă a reprezentat punctul culminant al ultimei ere glaciare, care a început acum circa 115.000 de ani și s-a încheiat în urmă cu aproximativ 11.700 de ani, odată cu debutul Holocenului.
În timpul Ultimului Maxim Glaciar, temperatura medie globală era cu 3 până la 6 grade Celsius mai scăzută decât în prezent, iar concentrațiile de gaze cu efect de seră în atmosferă erau, de asemenea, mai reduse.
Aceste condiții climatice au favorizat extinderea considerabilă a calotelor glaciare și a ghețarilor montani, precum și o scădere accentuată a nivelului mării la scară globală. Nivelul oceanelor era, în medie, cu aproximativ 120 de metri mai jos decât cel actual.
Această scădere a fost cauzată de acumularea unor volume masive de apă, provenită din evaporarea oceanică, sub formă de gheață pe suprafețele continentale, împiedicând reîntoarcerea acesteia în circuitul oceanic.
Retragerea apelor a expus suprafețe extinse ale platourilor continentale, care astăzi sunt submerse. Astfel, s-au format punți terestre temporare între regiuni separate în prezent de ape.
Un exemplu notabil este legătura terestră Beringia, care unea Asia de America de Nord prin actuala Strâmtoare Bering. În Asia de Sud-Est, o mare parte din platforma continentală Sunda era uscat, conectând insulele actuale la continent.
De asemenea, Japonia era legată de continentul asiatic, transformând Marea Japoniei într-un vast lac interior, iar Insulele Britanice erau conectate la Europa continentală.
Pe lângă modificările liniei de coastă, suprafețe continentale vaste, în special în regiunile polare și la altitudini mari, erau acoperite de calote glaciare masive și ghețari extinși.
