În nord-vestul Chinei, în Bazinul Linxia, o comoară paleontologică recunoscută pentru bogăția sa în fosile, o echipă de paleontologi a adus la lumină o nouă specie de rinocer gigantic fără coarne, Paraceratherium linxiaense.
Această descoperire remarcabilă, ce constă într-un craniu și o mandibulă complet conservate, alături de vertebre aparținând unui alt individ din aceeași specie, vine după decenii de săpături în regiune, care au scos la iveală fragmente din schelete de animale similare, încă din anii 1980.
Ambele exemplare au trăit în Oligocenul târziu, o perioadă cuprinsă între 33,9 și 23 de milioane de ani în urmă. Analiza anatomică a acestor rămășițe a confirmat apartenența lor la o specie necunoscută până acum.
Cu o lungime impresionantă de opt metri, o înălțime de cinci metri până la nivelul umerilor și o greutate estimată la douăzeci și patru de tone, echivalentul a patru elefanți africani, Paraceratherium linxiaense depășește în dimensiuni toți ceilalți rinoceri giganți cunoscuți din genul dispărut Paraceratherium.
Se estimează că acest colos preistoric a trăit acum aproximativ 26,5 milioane de ani. Forma craniului și a maxilarului indică un cap lung de 1,1 metri, susținut de un gât la fel de lung, care i-ar fi permis animalului să atingă o înălțime de aproximativ șapte metri.
Printre caracteristicile sale distinctive se numără doi incisivi orientați în jos, asemănători unor colți, și o crestătură nazală adâncă, similară cu cea a unui tapir. Paleontologii presupun că acest rinocer uriaș își folosea nasul flexibil pentru a apuca ramurile copacilor și a se hrăni cu frunze.
Localizarea și caracteristicile lui P. linxiaense au oferit cercetătorilor indicii prețioase despre arborele său genealogic.
Prin analiza atentă a anatomiei a unsprezece specii de rinoceri giganți și a altor șaisprezece specii din superfamilia Rhinocerotoidea, inclusiv a unor rinoceri moderni, s-a putut reconstitui traseul evolutiv al acestui gigant preistoric.
Studiul, publicat în revista Nature, sugerează că rinocerul uriaș mongol (P. asiaticum) s-a răspândit spre vest, până în actualul Kazahstan, iar descendenții săi au migrat apoi spre sud, în vestul Pakistanului de astăzi, dând naștere speciei P. bugtiense la începutul Oligocenului.
Spre sfârșitul Oligocenului, condițiile tropicale au permis rinocerilor giganți să se deplaseze spre nord. P. bugtiense ar fi traversat regiunea tibetană, evoluând în două specii înrudite: P. lepidum, cunoscută în China și Kazahstan, și P. linxiaense, noua specie descoperită.
În acea perioadă, Platoul Tibetan, încă neafectat de coliziunea cu India, era mai puțin înalt, facilitând migrația animalelor.
Descoperirea lui Paraceratherium linxiaense demonstrează remarcabilă adaptabilitate a rinocerilor giganți la diverse medii, de la pădurile tropicale dense la stepele deschise.
Fluctuațiile climatice din Oligocen, cu perioade alternante de răcire și încălzire, au stimulat dispersarea și diversificarea acestor animale, explicând distribuția lor geografică vastă și succesul lor evolutiv.
