Oxigenul din Biosfera 2 a scăzut la 14,2%, iar echipajul nu mai putea termina propozițiile

Curiozitate.ro

Oxigenul din Biosfera 2 a scăzut la 14,2%, iar echipajul nu mai putea termina propozițiile

Experimentul Biosfera 2 a eșuat misterios din cauza oxigenului care dispărea, iar vinovații au fost descoperiți abia după ani: microbii din sol și betonul clădirii.

Opt oameni au intrat într-o bulă de sticlă și oțel, convinși că pot rezista doi ani fără nimic din afară. După nici câteva luni, aerul din jurul lor a început să dispară.

Pe 26 septembrie 1991, în deșertul Sonora din Arizona, ușa masivă a unei structuri futuriste s-a închis în spatele a opt cercetători.

În interior, sub un acoperiș de sticlă, se întindea o lume completă: o pădure tropicală, un ocean cu recif de corali, mangrove, savană, deșert, terenuri agricole și un spațiu de locuit.

Proiectul, numit Biosfera 2, fusese construit ca un experiment suprem – să demonstreze că oamenii pot supraviețui într-un sistem perfect închis, reciclându-și singuri apa, aerul și hrana.

Echipajul își cultiva singur mâncarea, acoperind 83% din necesarul zilnic, și se autointitula mândru „biosferieni”.

Cine a furat oxigenul din Biosfera 2?

Dar ceva nu a mers conform planului încă de la început. Oxigenul din interior a început să scadă lent, dar neîncetat. De la un nivel normal de 21%, concentrația a coborât constant, cu un sfert de punct în fiecare lună. Nimeni nu putea explica unde se ducea aerul.

Într-un sistem închis, materia nu dispare pur și simplu – trebuia să se regăsească undeva. Dar dioxidul de carbon nu creștea în ritmul așteptat, iar ecuația părea imposibilă. După șaisprezece luni, oxigenul a ajuns la 14,2%, un nivel echivalent cu viața la o altitudine de 13.400 de picioare.

Corpurile celor opt au început să cedeze. Oboseala cronică a devenit permanentă, urcatul scărilor se transforma într-un calvar, iar apneea în somn le fura ultimele resurse.

O propoziție rostită cu voce tare rămânea adesea neterminată, pur și simplu pentru că nu mai era aer suficient pentru a o finaliza. Misterul avea să fie dezlegat abia după ce cercetătorii au publicat concluziile experimentului, într-un studiu din 1994.

Vinovații erau doi, iar niciunul nu fusese luat în calcul la proiectare. Primul se afla chiar sub picioarele echipajului. Solurile din Biosfera 2, în special cele din pădurea tropicală și savană, fuseseră îmbogățite cu materie organică pentru a stimula creșterea plantelor.

Microbii din sol au metabolizat acest exces într-un ritm nebun, consumând oxigen în cantități uriașe și eliberând dioxid de carbon. Măsura gândită să susțină viața se întorsese împotriva ei. Al doilea vinovat era ascuns în pereți.

Biosfera 2 fusese construită masiv din beton, iar hidroxidul de calciu din compoziția sa a reacționat cu dioxidul de carbon în exces, transformându-l în carbonat de calciu. Practic, carbonul se fixa în piatră.

Betonul proaspăt absoarbe CO₂ prin carbonatare – un proces cunoscut, dar a cărui amploare nu fusese niciodată măsurată la scara unei clădiri întregi, ermetic închise.

Pereții structurii au absorbit aproximativ 750 ± 250 kilomoli de CO₂, suficient cât să destabilizeze complet echilibrul ecosistemului.

Scurgerea pe care nimeni n-a prevăzut-o

În ianuarie 1993, cu mai mult de jumătate din experiment deja parcursă, responsabilii au luat o decizie grea. Au compromis etanșeitatea pe care tot proiectul trebuia să o demonstreze și au pompat oxigen pur din exterior, adus în camioane frigorifice pe 14 ianuarie.

Efectul asupra corpurilor epuizate a fost imediat – după luni de letargie, oamenii au început din nou să alerge și să râdă. Criticii au acuzat imediat că experimentul își pierduse sensul, dar susținătorii au răspuns că era un experiment, nu o demonstrație cu rezultat garantat.

Cei opt au ieșit din Biosfera 2 pe 26 septembrie 1993, exact la doi ani după ce intraseră. Slăbiți, marcați de o foame aproape permanentă – pierduseră în medie 16% din greutatea corporală – au rezistat totuși până la capăt.

La treizeci și cinci de ani distanță, structura stă încă în picioare în deșertul Sonora, folosită acum de Universitatea din Arizona ca centru de cercetare pentru experimente de mediu controlate.

Iar lecția rămâne valabilă dincolo de știință: chiar și un ecosistem gândit până în cele mai mici detalii poate ascunde, în betonul său sau sub rădăcinile sale, o scurgere pe care nimeni nu a prevăzut-o.