Un ordin politic a transformat o rampă de lansare într-un cimitir. Nu a fost nevoie ca racheta să zboare pentru asta. La Baikonur, pe 24 octombrie 1960, un motor s-a aprins cu câteva fracțiuni de secundă prea devreme, iar flăcările au mistuit instantaneu tot ce se afla în jurul instalației.
Bilanțul avea să fie ascuns aproape treizeci de ani. În plin Război Rece, sovieticii erau disperați să depășească Statele Unite în domeniul armelor nucleare. R-16 trebuia să fie răspunsul lor definitiv: o rachetă intercontinentală mai puternică decât orice construiseră americanii până atunci.
Numai că mașinăria acumula defecțiuni pe bandă rulantă încă din faza de teste. Inginerii semnalaseră anomalii grave, însă nimeni nu le rezolvase. Calendarul politic nu permitea nicio amânare.
Nikita Hrușciov voia un succes răsunător cu prilejul aniversării Revoluției din Octombrie, iar mareșalul Mitrofan Nedelin, comandantul Forțelor Strategice, primea ordinul să obțină rezultatul cu orice preț. O întârziere ar fi însemnat un eșec politic pe care Kremlinul nu și-l putea permite.
Veninul diavolului a mistuit tot în câteva secunde
În după-amiaza zilei de 24 octombrie, racheta stătea pe rampă cu toate hibele nerezolvate. Zeci de tehnicieni se înghesuiau în jurul ei, încercând să remedieze o problemă electrică. La ora 18:45, motorul treptei a doua s-a aprins. Fără comandă. Fără avertisment.
Aprinderea a acționat ca un percutor gigantic asupra primei trepte, care era încă plină cu combustibil. R-16 folosea un amestec deosebit de periculos: UDMH combinat cu acid azotic și tetraoxid de azot.
Inginerii sovietici îl porecliseră veninul diavolului, pentru că orice contact cu aerul sau cu pielea provoca leziuni devastatoare. Rezervoarele au explodat, aruncând flăcări și vapori otrăvitori peste oamenii adunați la baza instalației. Nimeni nu avea unde fugi.
Comisia de Stat Sovietică avea să raporteze abia în 1994 un bilanț de 78 de morți: 74 pieriți pe loc și patru care au murit ulterior în spital, din cauza arsurilor. Alte surse, inclusiv lucrări academice și publicații rusești, vorbesc despre peste 90 sau chiar peste 126 de victime.
Această incertitudine spune totul despre cât de adânc a fost îngropat adevărul.
Minciuna a rezistat până la destrămarea URSS
Printre cei uciși s-a numărat chiar mareșalul Nedelin, prezent la fața locului pentru a supraveghea personal testul. Omul care garanta succesul programului a plătit prețul cel mai greu. A doua zi, agenția TASS a difuzat o versiune complet inventată:
Nedelin ar fi murit într-un accident de avion, fără nicio legătură cu rachetele. Înmormântarea a fost organizată cu fast, trei zile mai târziu, în Piața Roșie. Americanii au mirosit imediat minciuna.
CIA nu a găsit nicio urmă a unui accident aerian în URSS la acea dată, iar un raport desecretizat din 1965 rezuma suspiciunile agenției despre adevărata cauză a morții mareșalului. Fără dovezi oficiale însă, nimeni nu putea contesta public versiunea sovietică.
Minciuna a rezistat aproape trei decenii. Abia în 1989, în contextul deschiderii inițiate de Gorbaciov, URSS a recunoscut în sfârșit dezastrul. De atunci, 24 octombrie a rămas cunoscută drept Ziua Neagră de la Baikonur.
Nicio lansare nu mai este programată la această dată, fie din superstiție, fie din respect pentru victime. Tradiția s-a întărit și mai mult trei ani mai târziu, când un alt accident mortal, petrecut în timpul unui test cu racheta R-9, a lovit din nou cosmodromul.
Până astăzi, tragedia din 1960 rămâne unul dintre cele mai sângeroase accidente din istoria cuceririi spațiului. Și, mai presus de orice, o dovadă crudă că, în logica Războiului Rece, presiunea politică a cântărit uneori mai greu decât viețile oamenilor care făceau știință.






