Imaginați-vă că deschideți ușa frigiderului și găsiți înăuntru o prăjitură aburindă, proaspăt scoasă din cuptor, deși în jur nu există nicio sursă de căldură. O senzație similară, la scară cosmică, i-a cuprins pe astronomi în momentul în care au observat sistemul stelar LHS 1903.
Potrivit tuturor teoriilor noastre despre formarea planetară, planetele stâncoase sunt creaturi ale căldurii, născute în proximitatea stelei lor, în timp ce giganții gazoși domnesc în îndepărtatele și înghețatele margini ale sistemelor.
Cu toate acestea, sistemul LHS 1903 a dezvăluit o arhitectură „inversată” complet neașteptată: o planetă mică, stâncoasă, orbitează mult dincolo de doi giganți gazoși, într-o zonă unde gazul ar fi trebuit să se fi disipat de mult și unde doar gheața ar trebui să predomine.
Această descoperire nu este doar o curiozitate spațială; ea sugerează că am înțeles radical greșit modul în care iau naștere lumile de piatră. De la vremea lui Copernic, înțelegerea noastră asupra cosmosului a rămas prizonieră unui model unic: cel al propriului nostru sistem solar.
În sistemul nostru, totul pare să fie ordonat. Aproape de Soare, căldura împiedică acumularea gazelor ușoare, permițând formarea lumilor dense și stâncoase, precum Pământul sau Marte.
Mai departe, dincolo de așa-numita „linie a gheții”, frigul le permite planetelor să capteze hidrogen și heliu, transformându-se în giganți gazoși precum Jupiter. Aceasta era o regulă de aur, o certitudine fizică pe care o consideram universală.
Sistemul piticei roșii LHS 1903 a pulverizat acum această dogmă. Primele trei planete din acest sistem urmează cuminți schema clasică. Însă a patra, cea mai îndepărtată, este o lume stâncoasă „rebelă” care patrulează la periferie, mult după giganții gazoși.
Thomas Wilson și echipa sa de la Universitatea din Warwick sunt categorici: această planetă nu a migrat din interior spre exterior după o coliziune și nu este un gigant gazos care și-a pierdut atmosfera.
Ea s-a născut acolo, într-o zonă în care gazul era deja epuizat, sfidând modelele numerice care afirmă că, fără gaz pentru a stabiliza orbitele și a aglomera materia, nicio planetă nu poate atinge o dimensiune considerabilă.
Această „intrusă” din LHS 1903 aduce prima dovadă tangibilă a unui proces pe care oamenii de știință îl considerau imposibil: formarea planetară târzie într-un mediu sărac în gaz. În mod obișnuit, gazul din discul protoplanetar acționează ca un catalizator vital.
Atunci când acesta se disipează, adesea suflat de vânturile stelei nou-născute, se consideră că perioada de „creație” s-a încheiat. Însă, se pare că această lume mică s-a asamblat din resturi, din firimiturile de praf și metale lăsate de surorile sale gazoase, după ce gazul s-a evaporat complet.
Pentru cercetătorii Agenției Spațiale Europene (ESA), care au folosit sateliții TESS și CHEOPS, această „dezordine ciudată” este o adevărată binecuvântare. Ea dezvăluie că natura este mult mai inventivă decât simulările noastre computerizate.
Dacă planetele stâncoase se pot forma departe de steaua lor, în medii lipsite de gaz, atunci numărul de lumi potențiale din galaxie a crescut exponențial, statistic vorbind.
Nu mai căutăm doar Pământuri în zone temperate, ci poate și lumi solide, ascunse în întunericul înghețat al marginilor stelare, născute din rămășițele unui festin la care nu au fost invitate inițial. Studiul a fost publicat în prestigioasa revistă Science.
