Într -o recentă campanie de săpături arheologice desfășurate pe Muntele Sion din Ierusalim, specialiștii au făcut o descoperire cu adevărat încântătoare: un fragment dintr-o ulcior vechi de 1.200 de ani, marcat distinct de amprenta unei labe de pisică.
Fenomenul, considerat a fi cea mai veche dovadă a comportamentului de „frământare” manifestat de feline, transcende simpla anecdotă, oferind o perspectivă inedită asupra vieții cotidiene din timpul Califatului Abbasid, o perioadă ce se întinde între anii 750 și 1258 d.Hr.
Ulciorul a fost adus la lumină într-un vechi cartier rezidențial pe Muntele Sion, un sit încărcat de istorie, unde evrei, creștini și musulmani au trăit împreună de-a lungul secolelor. La acea vreme, Ierusalimul se afla sub dominație islamică, funcționând însă ca un veritabil carrefour cultural.
Fragmentul de ulcior, datând aproximativ din secolul al IX-lea, a fost identificat cu precizie datorită tipologiei ceramicii specifice perioadei Abbaside.
Această dinastie, succesoare a Umayyazilor, a marcat o turnură importantă în istoria islamică, favorizând schimburile culturale și economice în interiorul vastului imperiu.
Amprenta de pisică de pe ulcior a fost lăsată într-un moment crucial, când argila era încă moale, cel mai probabil după ce olarul a lăsat obiectul să se usuce la soare înainte de a fi ars.
Arheologii sunt de părere că pisica nu pur și simplu s-a întins pe ulcior, ci se afla într-un proces de „frământare” a suprafeței. Distincția între o amprentă de frământare și una lăsată de o pisică ce a mers pur și simplu pe obiect se bazează pe observații atente.
Specialiștii au remarcat în mod specific că ghearele pisicii erau extinse și lăsaseră urme adânci în suprafața argilei. Aceasta indică o presiune exercitată, comportament tipic pentru acțiunea de frământare. În contrast, o simplă plimbare ar fi lăsat urme mai puțin definite și mai puțin profunde.
Arheologii au sugerat de asemenea că pisica se întinsese probabil pe marginea ulciorului pentru a se bucura de căldura soarelui, o poziție ce se aliniază perfect cu comportamentul de frământare, adesea observat la pisici atunci când se relaxează sau caută confort.
Mărimea amprentei, de trei pe trei centimetri, alături de o porțiune din argilă care pare să reprezinte o parte a lăbuței, măsurând doi pe un centimetru, indică faptul că pisica era relativ mică.
Comportamentul de frământare este, după cum se știe, un act natural la pisici, care își are rădăcinile în perioada de pui, când frământau abdomenul mamei pentru a stimula lactația. Acest reflex persistă și la vârsta adultă, adesea ca răspuns la situații de confort sau de siguranță.
Prezența acestei amprente într-un context domestic întărește ideea că pisica acționa într-un cadru familiar și primitor. Amprenta acestei pisici nu reprezintă doar un instantaneu înghețat în timp, ci și o mărturie vie a interacțiunilor dintre oameni și animalele lor.
Pisicile au ocupat întotdeauna un loc aparte în diverse culturi, iar statutul lor a fost deosebit de apreciat în timpul perioadei Abbaside. Textele islamice antice, inclusiv scrieri despre profetul Mahomed, fac adesea referire la aceste animale, scoțând în evidență importanța lor în societate.
Se spune chiar că Mahomed ar fi avut o afecțiune deosebită pentru pisici, ceea ce a consolidat statutul lor de tovarăși respectați. Pe lângă rolul de animale de companie, pisicile jucau un rol practic esențial în gospodării, controlând populațiile de rozătoare.
Prezența acestui animal într-un context domestic subliniază astfel simbioza profundă dintre oameni și feline în viața cotidiană a locuitorilor Ierusalimului de acum multe secole.
