Limbajul, o trăsătură esențială a umanității, joacă un rol crucial în evoluția noastră. În căutarea originilor capacității de a vorbi, cercetătorii au desfășurat un studiu remarcabil, introducând o genă specifică limbajului uman la șoareci.
Această cercetare, având la bază gena Nova1, prezentă în numeroase specii, sugerează că varianta umană ar putea fi esențială în abilitatea noastră de a produce sunete complexe.
Universitatea Rockefeller a fost cadrul în care oameni de știință au modificat genetic ADN-ul mai multor șoareci cu versiunea umană a genei Nova1.
Aceste modificări au dus la vocalizări distincte față de celelalte rozătoare, cu sunete mai acute și variate de la o vârstă fragedă, în special în apelurile către mamă. Sunetele emise aveau un model distinct care nu se regăsea la șoarecii sălbatici.
La maturitate, masculii modificați genetic și-au schimbat comportamentul vocal în contexte sociale, folosind vocalizări mai complexe pentru a atrage femelele. Acest fenomen sugerează un efect semnificativ al genei Nova1 umane asupra comunicării acestor animale.
Importanța acestor rezultate constă în contribuția lor la înțelegerea evoluției limbajului uman. Rezultatele obținute indică faptul că o simplă modificare genetică poate avea un impact semnificativ asupra comunicării vocale.
Aceasta ar putea sugera că prezența acestei variante a genei Nova1 a facilitat dezvoltarea unui limbaj mai complex la oameni.
Mai mult, studiul publicat în Nature Communications avansează ipoteza că această variantă genetică a avut un rol major în diferențierea Homo sapiens de alte hominide, precum neanderthalii și denisovienii, care nu posedau aceeași variantă genetică.
