Povestea nu începe într-o peșteră prăfuită, ci pe rafturile tăcute ale colecțiilor paleontologice britanice. Un fosil scos la lumină în 1969, în sud-vestul Angliei, a fost trecut atunci în categoria Terrestrisuchus, un veritabil „văr” deja cunoscut.
A rămas așa mai bine de jumătate de secol, până când Ewan Bodenham, cercetător la Universitatea din Bristol, a zărit ceva ce nu se potrivea. Un detaliu. Apoi altul.
Iar la capătul unei examinări minuțioase, echipa a numărat treisprezece diferențe anatomice majore față de Terrestrisuchus, inclusiv oase ale încheieturii mai scurte și mai robuste. Concluzia: nu era un duplicat, ci o specie nouă. Numele ales spune o dublă poveste.
Galahadosuchus jonesi onorează memoria lui David Rhys Jones, profesor de fizică pasionat, formator esențial pentru autorul principal al studiului. În același timp, trimite la Galahad, cavalerul Mesei Rotunde.
Aluzia nu e întâmplătoare: animalul avea o postură dreaptă, ținută sus de membre, departe de mersul târâș al aligatorilor moderni. Un crocodilomorf adaptat pentru viteză și precizie pe uscat, într-o lume aflată chiar înaintea unei schimbări dramatice.
Când Galahadosuchus jonesi patrula țărmurile, sudul Marii Britanii nu era o întindere verde, ci un arhipelag arid, presărat cu platouri calcaroase. Ținutul era brăzdat de fisuri – peșteri naturale sculptate de eroziune – unde resturile animalelor rătăcite rămâneau prinse în capcana timpului.
Acolo, un prădător cu membre subțiri și alungite își croia drumul printre roci, vânând șopârle planatoare, amfibieni și cele mai timpurii mamifere. Silueta sa sugerează un sprinter capabil să schimbe direcția într-o clipă, împărțind acest teren cu strămoșii dinozaurilor.
Triasul târziu a fost un laborator al evoluției. Crocodilomorfii experimentau atunci forme și stiluri de viață diverse, ocupând nișe ecologice pe care astăzi le asociem mai degrabă mamiferelor carnivore.
Galahadosuchus trăia alături de reptile plane precum Kuehneosaurus și dinozauri timpurii precum Thecodontosaurus.
Această conviețuire, surprinsă în arhitectura oaselor și în depozitele de fosile, arată că strămoșii crocodililor erau cândva mult mai diverși și mai mobili decât speciile actuale, înainte ca schimbările climatice să-i împingă treptat către mediile acvatice.
Fosila noii specii a stat, din 1969, în colecțiile muzeale, în așteptarea unei priviri care să-i citească altfel indiciile. Importanța acestor arhive nu e doar istorică.
La scurt timp după epoca lui Galahadosuchus, Terra a traversat extincția de la granița Triasic-Jurasic, declanșată de o activitate vulcanică de amploare.
Inventariind cu precizie cine era prezent înaintea catastrofei, paleontologii pot urmări ce trăsături anatomice au însemnat șansa de a trece mai departe și ce linii evolutive s-au oprit acolo.
În cazul acestui reptil, robustețea articulațiilor vorbește despre reziliența unui grup care, în diverse ipostaze, a supraviețuit tuturor marilor extincții. Descoperirea reamintește că o parte din biodiversitatea pierdută a lumii stă încă pe rafturi, nu în subsolurile neatinse.
Galahadosuchus jonesi dovedește că până și cele mai familiare ramuri ale arborelui vieții ascund capitole uitate.
Crocodilul nu a fost mereu un prădător lent și acvatic; a fost cândva un „cavaler” agil al uscatului, alergând cu grația unui ogar, înainte ca timpul și transformările planetei să-l îndrume către protecția apelor.
