Nu exista lumina la 4.000 de metri adâncime. Totuși, oxigenul crește. Contrar oricărei logici învățate în școli, niște pietricele metalice, risipite pe fundul Pacificului, produc acest gaz în bezna totală.
Descoperirea, publicată în Nature Geoscience, sfidează unul dintre cele mai solide principii ale biologiei: că singura sursă de oxigen de pe Pământ este fotosinteza. Povestea a început cu o eroare de măsurătoare.
Andrew Sweetman, cercetătorul care coordona studiul, încerca să calculeze cât oxigen consumă organismele de pe fundul oceanului. A instalat niște dispozitive speciale, numite camere bentonice, deasupra sedimentelor.
Așteptarea era simplă: concentrația de oxigen trebuia să scadă, pentru că orice formă de viață consumă acest gaz. Senzorii au arătat exact invers.
Electroliza spontană în adâncuri
Prima reacție a fost să suspecteze un aparat stricat. Nu era. Misterul s-a adâncit când echipa a identificat sursa: niște noduli polimetalici, concrețiuni minerale de mărimea unui cartof, împrăștiate pe o suprafață uriașă.
Zona Clarion-Clipperton, o falie abisală care se întinde pe aproximativ 7.200 de kilometri între Hawaii și Mexic, este acoperită cu aceste roci. Ele conțin mangan, fier, cobalt, nichel și alte metale. Iar la suprafața lor, cercetătorii au măsurat tensiuni electrice de până la 0,95 volți.
S-a născut atunci o ipoteză care sună a science-fiction: fiecare nodul funcționează ca o baterie naturală. Diferențele de sarcină electrică dintre metale ar putea fi suficient de mari pentru a desface moleculele de apă de mare, exact cum se întâmplă într-un proces de electroliză.
Hidrogenul și oxigenul sunt separate. Fără soare, fără organisme vii, doar printr-o reacție electrochimică pură. Andrew Sweetman numește aceste structuri „geobaterii”. Această descoperire nu este doar o curiozitate a adâncurilor.
Ea lovește direct în teoria dominantă despre originea vieții complexe pe Pământ. Până acum, toată lumea presupunea că oxigenul necesar pentru evoluția organismelor multicelulare a fost produs exclusiv de cianobacterii fotosintetice.
Dacă un proces mineral poate genera oxigen independent de orice viață, atunci această cronologie trebuie rescrisă. Condițiile pentru apariția vieții ar fi putut exista mult mai devreme, poate chiar în lipsa luminii.
Exploatarea nodulilor sau căutarea vieții extraterestre?
Implicațiile depășesc însă granițele planetei noastre. Pe lunile înghețate ale lui Jupiter și Saturn, Europa și Enceladus, există oceane lichide sub cruste de gheață, unde lumina soarelui nu ajunge.
Dacă acolo există structuri minerale similare, atunci căutarea vieții extraterestre ar putea avea un nou punct de plecare: nu fotosinteza, ci electrochimia. În ciuda spectacolului științific, comunitatea academică nu a acceptat încă pe deplin concluziile.
O echipă de cercetători a publicat deja o analiză critică, în care subliniază că niciun alt studiu independent nu a confirmat producția de oxigen negru. Până și Nature Geoscience a inserat o notă în articol, avertizând că anumite aspecte sunt încă sub revizuire.
Știința avansează așa: prin descoperiri care zguduie temeliile, urmate de verificări la fel de riguroase. Există însă un alt strat al poveștii, unul mult mai presant. Acești noduli polimetalici sunt exact ținta companiilor miniere care caută metale rare pentru bateriile vehiculelor electrice.
Șaisprezece companii dețin deja concesiuni în zona Clarion-Clipperton. Franz Geiger, coautor al studiului și profesor de chimie la Universitatea Northwestern, avertizează direct: în anumite zone, nodulii acoperă mai mult de 70% din fundul mării.
A-i draga cu buldozere subacvatice ar însemna să elimini brusc generatoarele de oxigen ale unui ecosistem întreg, ale cărui secrete abia începem să le descifrăm. Decizia de a exploata sau de a proteja aceste adâncuri nu mai este doar una economică. A devenit una existențială.
