Un lac a ucis 1.746 de oameni într-o singură noapte. Fără zgomot. Fără avertisment. Era 21 august 1986, ora 21.30, iar Lacul Nyos, într-un crater vulcanic din nord-vestul Camerunului, a suflat un nor pe care nimeni nu l-a văzut. Satele din jur dormeau.
Dimineața, peisajul semăna cu un câmp de după o bătălie tăcută. Oameni fără suflare în paturi și în curți. Vite – 3.500 de capete – și insecte, toate moarte. Casele întregi. Copacii neatingi de furtună. Doar viața dispăruse.
Niciun alt lac din lume nu mai ucisese la o asemenea scară, într-un mod atât de tăcut. Supraviețuitorii au ieșit din locuințe și au dat peste o tăcere de coșmar. Nimeni nu știa ce se întâmplase. Fără miros, fără zgomot, fără urme de violență. Parcă moartea trecuse prin sat fără să lase amprente.
Gazul care a transformat lacul într-un ucigaș tăcut
Explicația avea să vină mai târziu și avea să schimbe felul în care oamenii de știință privesc lacurile. Sub apa calmă a Lacului Nyos se află o cameră de magmă activă, care pompează neîncetat dioxid de carbon în adâncuri. Gazul rămâne captiv în stratul de apă de la fund, sub o presiune uriașă.
Acolo se poate acumula ani la rând, fără ca suprafața să trădeze vreun pericol. În acea noapte, ceva a declanșat amestecarea bruscă a acestor straturi de apă. O alunecare de teren, o ploaie torențială sau o variație de temperatură – orice ar fi fost, a fost suficient.
Stratul de apă de la fund s-a răsturnat, iar presiunea a împins tot gazul spre suprafață, exact ca un lichid carbogazos care țâșnește dintr-un recipient scuturat. Între 100.000 și 300.000 de tone de CO2 au fost eliberate în câteva minute.
Gazul, mai dens decât aerul, s-a scurs pe versanți ca un râu nevăzut. A acoperit solul și a împins aerul respirabil. Pe o rază de 25 de kilometri, orice ființă care respira de la nivelul pământului a murit din lipsă de oxigen. Fără să spere, fără să fugă, fără să înțeleagă.
Camerunul mai văzuse ceva asemănător cu doi ani înainte. În 1984, Lacul Monoun, tot acolo, fusese scena unui incident de același tip. Atunci însă nimeni nu a înțeles fenomenul, iar cazul a fost îngropat în uitare.
În 1986, populația nu avea niciun sistem de alarmare și nu bănuia pericolul ascuns sub lac. Abia dezastrul de la Nyos a forțat comunitatea științifică să dea un nume amenințării: erupția limnică, adică eliberarea bruscă a gazelor acumulate în adâncul unui lac vulcanic.
Degazarea reduce riscul, dar nu îl anulează
De la tragedie, specialiștii încearcă să dezamorseze această bombă naturală. Din 1987, conducte uriașe scot gazul din adâncuri și îl eliberează treptat. Michel Halbwachs, cercetătorul francez care a coordonat misiunile, a explicat recent la RFI cât de mult s-a schimbat situația.
În 2001, un jet de apă încărcată cu gaz țâșnea din lac până la 50 de metri înălțime. La ultimele măsurători, jetul nu mai avea decât doi metri. Potrivit lui, aproximativ 90% din gazul periculos a fost eliminat, iar în starea actuală lacul nu mai amenință să explodeze.
Dar soluția nu este una definitivă. Ea reduce riscul, nu îl anulează. Și există deja un loc în care pericolul așteaptă la o scară mult mai mare. Lacul Kivu, dintre Republica Democratică Congo și Rwanda, adăpostește de 300 de ori mai mult gaz decât avea Nyos înainte de dezastru.
Saturația este aproape atinsă, iar milioane de oameni trăiesc pe malurile sale. Până acum, nimeni nu a început degazarea acolo. Tragedia din 1986 rămâne o lecție despre cât de înșelătoare poate fi liniștea naturii.
Și o întrebare planează deasupra Lacului Kivu: va trebui ca o nouă tragedie să ne trezească, sau de data aceasta vom asculta avertismentele din trecut?
