Turnul Eiffel, dacă l-ai culca pe o parte, ar încăpea întreg în această hală, fără să atingă vreun perete. Clădirea se află la sud de Berlin, iar în interiorul ei, astăzi, cresc palmieri și stau flamingo roz din plastic.
A fost construită pentru cel mai ambițios vis al aviației germane de la începutul anilor 2000: o aeronavă de marfă cu 160 de tone, gata să decoleze fără pistă și să ridice orice încărcătură fără macara. Visul a costat 300 de milioane de euro.
Totul a început în 1996, când CargoLifter AG și-a propus să rescrie regulile transportului aerian greu. Oferta publică din mai 2000 a transformat sute de mici investitori în acționari entuziaști, convinși de știrile care vorbeau despre tehnologii revoluționare.
Era vremea bulei internetului, iar poveștile despre viitor cumpărau credibilitate mai ușor decât acțiunile la bursă. Compania avea peste 260 de ingineri și un plan care părea imbatabil: mai întâi construiești o hală uriașă, apoi lansezi aeronava CL160.
Așa a ajuns un fost aerodrom militar din Brandenburg, locul în care Luftwaffe și apoi aviația sovietică își aveau pistele, să devină șantierul unei clădiri fără precedent. Arhivele site-ului păstrează și un detaliu simbolic: aici a aterizat Gagarin, în 1963.
Între 1998 și 2000 a fost ridicată o hală cu 360 m lungime, 210 m lățime și o înălțime de 1507 m3, despre care s-a spus că este cea mai mare clădire din lume după volum și cea mai mare sală fără niciun stâlp de susținere. Botezată Aerium, doar carcasa a costat 78 de milioane de euro.
De ce a falimentat CargoLifter?
În 2002, revista Forbes a tras un semnal de alarmă: compania adunase 263 de milioane de dolari de la investitori, dar niciun aparat de zbor nu fusese terminat.
Costurile urcau vertiginos, subvențiile din partea landului Brandenburg nu mai aveau nicio șansă, iar prăbușirea bursieră de după 11 septembrie și criza financiară din 2002 au dat lovitura finală. În iunie 2002, CargoLifter a cerut falimentul.
În iulie 2002, CL160, aeronava care nu părăsise niciodată planșa de desen, devenise istorie. Rămăsese o clădire imposibil de vândut. Și totuși, în iunie 2003, lichidatorii au scos-o la vânzare.
Malaezienii de la Tanjong au plătit 17,5 milioane de euro și au primit atât hala, cât și 500 de hectare de teren. Era puțin peste 20% din costul doar al construcției, iar un site american de specialitate a spus lucrurilor pe nume:
în 2002 compania rămăsese fără bani, iar în 2003 hangarul construit cu 78 de milioane de euro fusese vândut cu o reducere de 80%.
De la catedrală de oțel la paradis tropical
De acolo, povestea a luat o turnură de care niciun inginer CargoLifter nu și-ar fi putut-o imagina. Catedrala de oțel a fost transformată într-un parc tropical.
Pe 19 decembrie 2004, Tropical Islands Resort și-a deschis porțile, iar vizitatorii au intrat într-o lume exotică: plajă cu nisip adus de departe, soare artificial, palmieri, orhidee, cântece de păsări și 26 de grade tot timpul anului.
Astăzi este cel mai mare parc acvatic interior din lume, mai mare decât World Waterpark din West Edmonton Mall, în Canada, și poate primi 8.200 de vizitatori pe zi. Aici lucrează permanent aproximativ 600 de oameni, mai mulți decât angajase CargoLifter în momentul colapsului.
În decembrie 2018, grupul spaniol Parques Reunidos a cumpărat Tropical Islands pentru 226 de milioane de euro, adică de 13 ori mai mult decât plătiseră malaezienii în iunie 2003, cu cincisprezece ani înainte.
Este o ironie pe măsura poveștii: suma se apropie de cât înghițise întregul proiect CargoLifter. Hala ridicată ca să o ducă pe Germania spre cer își merită acum greutatea în aur, cu tot cu nisipul artificial în care e ancorată, în Brandenburg.
