Aproape cinci secole la rând, Europa a cumpărat leacuri făcute din morți. Sună ireal. A fost însă real. La Paris, la Veneția și la Amsterdam, în spatele tejghelelor cu plante uscate și sticle cu uleiuri prețioase, se vindea o pulbere neagră, numită simplu mumia.
Se prescria pentru lovituri, căderi, hemoragii, se înghițea sau se aplica pe piele, iar pacienții nu aveau de unde ști că provine din morminte egiptene vechi de o mie de ani. Între secolele al XII-lea și al XVII-lea, această substanță s-a numărat printre cele mai căutate remedii de pe continent.
Mumiile erau smulse din necropole, sfărâmate și expediate în Europa, unde ajungeau pulbere fină pe fundul unui mojar. Farmaciștii le tratau ca pe un produs nobil, rar și scump, potrivit celor mai bogați clienți. Comerțul avea să atingă apogeul în secolul al XVI-lea.
Cum a putut o asemenea nebunie să prindă rădăcini? Povestea începe cu întoarcerea cruciaților, în jurul secolului al XIII-lea, când medicina și farmacia se conturau ca profesii, și are în centru o eroare de traducere.
În textele medicale arabe, mūmiyā nu desemna un cadavru, ci o rășină bituminoasă naturală, un fel de gudron scurs din munți, cu reputate proprietăți curative. Nimic legat de oameni morți.
Dar când acele cunoștințe au traversat Marea Mediterană, cineva a făcut o conexiune care avea să devină dezastruoasă: trupurile îmbălsămate, înnegrite de rășinile folosite la mumificare, semănau izbitor cu acel bitum. Dacă arată la fel, gândea logica vremii, de ce n-ar avea aceleași efecte?
Așa că sensul a alunecat, iar mumiile au devenit medicament.
Cum teoriile vremii au alimentat jefuirea mormintelor
Peste această confuzie s-au suprapus și teoriile la modă. Vitalismul afirma că o forță vitală poate fi transmisă de la un corp la altul, iar teoria semnăturilor sugera că natura lasă semne vizibile ale puterii tămăduitoare. Altfel spus, o substanță care arăta ca un leac putea fi un leac.
Iar acest leac trata, chipurile, o listă întreagă de suferințe: răni, fracturi, sângerări interne, abcese, afecțiuni intestinale. Uneori se aplica ca unguent, alteori se dizolva într-o băutură menită să întărească un organism sleit.
Cererea uriașă a dus la jefuirea necropolelor pe scară tot mai largă. Pe măsură ce mormintele se goleau, mumiile originale deveneau tot mai rare și mai scumpe.
Atunci au apărut falsificatorii, cu o ofertă macabră: mumii de animale deghizate în oameni, cadavre ale unor decedați prematuri, chiar trupuri furate de la spânzurătoare, uscate în grabă pentru a imita culoarea și textura prețioasei mărfi.
Cum s-a stins obiceiul pudrei de mumie
Abia în secolul al XVI-lea, exact când acest comerț atinsese apogeul, o voce importantă a sfidat mirajul.
Ambroise Paré, chirurgul regelui, a afirmat răspicat că pulberea nu este doar inutilă, ci și dăunătoare: în loc să vindece stomacul, îl rănea, iar în loc să oprească suferința, provoca vărsături. Și totuși, nici această autoritate nu a fost suficientă.
Pudra a rămas multă vreme pe rafturile farmaciilor, iar obiceiul nu s-a stins decât între începutul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, la aproape un secol după primele avertismente.
Povestea rămâne un avertisment despre cât de subțire a fost dintotdeauna linia dintre medicină și credință. O singură neînțelegere a fost de ajuns ca moștenirea funerară a unei civilizații întregi să fie măcinată și înghițită în numele unui leac iluzoriu.
Rămâne, totuși, o întrebare îngrijorătoare: câte dintre remediile pe care le considerăm astăzi evidente vor fi privite, peste câteva secole, cu aceeași uimire cu care privim acum pudra de mumie?
