O trăistuță de un kilogram, cu o baterie nucleară cât un bob de orez, tocmai a ajuns pe orbită. Și nu e un experiment guvernamental – e primul satelit comercial din istorie care poartă o sursă radioactivă.
Lansarea a avut loc pe 7 iulie 2026, de la baza Vandenberg din California, la bordul unei rachete Falcon 9 a SpaceX, în misiunea Transporter-17.
În spatele numelui Betavoltaic Orbital High-Reliability (BOHR) se ascunde o revoluție tăcută: o microbaterie care exploatează dezintegrarea naturală a tritiului, un izotop al hidrogenului.
Cum funcționează și cât de sigur este?
Start-up-ul CityLabs a botezat celula NanoTritium. Funcționează pe principiul betavoltaic: un semiconductor captează particulele beta emise de tritiu și le transformă direct în electricitate. Fără părți mobile, fără întreținere – autonomia promisă depășește două decenii.
În timp, tritiul se degradează în heliu-3, un element stabil și neradioactiv. Dar nu vă lăsați înșelați de cuvântul „nuclear”: puterea livrată este de ordinul microwaților, suficientă doar pentru o sarcină experimentală.
Satelitul BOHR, un CubeSat de un kilogram, folosește încă panouri solare pentru funcțiile obișnuite.
Până acum, trimiterea de materiale nucleare în spațiu era un privilegiu exclusiv al agențiilor de stat – de la primele misiuni NASA și sovietice din anii 1960 până la generatoarele RTG de plutoniu care alimentează sondele interplanetare.
De data aceasta, unda verde a venit de la Administrația Federală a Aviației (FAA) pentru un proiect privat. CityLabs a trecut printr-un protocol riguros, validat de Sandia National Laboratories, unul dintre cele mai secrete centre de cercetare americane. Ce se întâmplă dacă misiunea eșuează?
Satelitul este conceput să ardă complet în atmosferă la reintrare, eliminând orice risc radiologic la sol. Controlul este maxim, iar termenul „nuclear” pare mai degrabă o dovadă de curaj tehnic decât un pericol.
Ce deschide această tehnologie?
Dar adevărata miză e alta. Energia solară devine ineficientă pe măsură ce un vehicul se îndepărtează de Soare. O baterie nucleară miniaturală, compactă și ușoară, poate menține vii sondele private care visează la centura de asteroizi sau la lunile lui Jupiter.
Pe Lună, noaptea durează 14 zile pământești; panourile solare sunt inutile, iar temperaturile coboară la-130°C. Fără electricitate, electronica îngheață ireversibil. Un generator cu tritiu, care produce și căldură, poate salva echipamentele.
Mai departe, această tehnologie deschide calea către constelații de sateliți „rezistenți la perforare” – care scapă de degradarea solară și funcționează douăzeci de ani fără întreținere. Și, pe termen lung, poate chiar fabrici pe orbită și exploatarea asteroizilor.
Primul pas a fost făcut de un dispozitiv mai mic decât o cutie de pantofi, lansat de o companie privată. Restul e doar o chestiune de timp.
