Puține invenții au schimbat traiectoria omenirii la fel de radical ca roata. A făcut drumurile mai scurte, a ușurat munca și a deschis calea pentru olărit și alte unelte esențiale. Și totuși, începuturile ei rămân în ceață.
O nouă cercetare propune un fir narativ surprinzător: mineri de cupru din estul Europei ar fi impulsionat inovații majore în tehnologia roții încă din jurul anului 3900 î.Hr. Urmele roții apar clar în epoca cuprului, aproximativ între 5000 și 3000 î.Hr., în Europa, Asia și Africa de Nord.
O vedem în fresce cu scene de luptă, în miniaturi, în jucării pentru copii, în căruțe funerare și chiar în texte vechi. Dovada folosirii este abundentă; misterul planează, însă, asupra primului loc în care a fost inventată. Trei ipoteze domină dezbaterea.
Prima plasează originea în Mesopotamia, în jurul anului 4000 î.Hr., de unde s-ar fi răspândit apoi în Europa. A doua propune apariția pe coasta pontică, în nordul Turciei, circa 3800 î.Hr.
A treia, formulată în 2016 de istoricul Richard Bulliet, mută povestea în Carpați, între 4000 și 3500 î.Hr. Această ultimă ipoteză capătă greutate printr-un studiu nou, publicat în Royal Society Open Science.
Potrivit autorilor, minerii de cupru din regiunea carpatică ar fi avut un rol decisiv în evoluția roții. Pe măsură ce zăcămintele ușor accesibile s-au epuizat, ei au fost nevoiți să pătrundă tot mai adânc în subteran. Acolo, fiecare metru câștigat înseamnă greutate în plus de scos la suprafață.
Presiunea aceasta practică ar fi generat nevoia de soluții de transport mai eficiente și, odată cu ea, o succesiune de idei tehnice care au transformat simplele role în roată și osie.
O piesă de referință completează tabloul: cea mai veche roată din lemn cunoscută, împreună cu o osie, are aproximativ 5200 de ani și a fost descoperită în 2002 în mlaștinile Ljubljanei, în Slovenia. Un indiciu material despre cât de departe ajunsese deja această tehnologie.
Echipa coordonată de Richard Bulliet a combinat dovezi arheologice cu principii de mecanică a structurilor pentru a reconstitui traseul tehnic al acestei transformări. În centrul ipotezei lor se află trei pași-cheie.
Mai întâi, „rolele cu caneluri”: cilindri ghidați care ușurau deplasarea containerelor încărcate, așezate pe un traseu pregătit. În loc să ridice poveri, minerii le făceau să alunece, controlat, dintr-un punct în altul. A urmat „setul de roți”, adică roți fixate rigid pe o osie comună.
Cărucioarele astfel obținute puteau pătrunde în spații dificil de accesat și treceau mai bine peste bolovani și resturi din galerii. Abia după aproximativ cinci secole ar fi apărut „roata independentă”, capabilă să se rotească separat de osie.
Manevrabilitatea creștea spectaculos, iar transportul devenea mai sigur și mai eficient în medii ostile. Noua teorie pune în lumină felul în care ingeniozitatea umană răspunde presiunilor cotidiene și transformă nevoia în salt tehnologic.
Chiar și așa, cercetarea amintește că alte civilizații ar fi putut ajunge, independent, la aceeași soluție. În acest cadru, studiul aduce o înțelegere mai clară a felului în care au evoluat tehnologiile antice.
