În fiecare primăvară australă, odată cu apropierea verii, miliarde de fluturi de noapte Bogong (Agrotis infusa) părăsesc câmpiile și pornesc la drum. În fața lor, o cursă de anduranță: aproape 1 000 de kilometri până la peșterile reci și întunecate din Alpii Australieni.
Ținta e simplă și vitală: să scape de arșița sezonului secetos, să se adăpostească în crăpături de piatră și să intre în repaus până la toamnă. Ceea ce îi uimește însă pe oamenii de știință nu este doar distanța. Este felul în care se orientează.
Cum reușesc niște insecte cu un creier mai mic decât o zecime dintr-un bob de orez să găsească o peșteră pe care n-au văzut-o niciodată, fără antrenament, fără hartă? Răspunsul pare să vină din înaltul nopții.
Cercetătorii știau deja că Bogongii folosesc câmpul magnetic al Pământului ca pe o busolă internă, așa cum fac multe păsări sau țestoasele marine. Dar această busolă nu e infailibilă.
E tulburată de erupții solare sau de anomalii locale ale câmpului terestru, fenomene invocate uneori chiar în explicarea eșuărilor masive ale balenelor. Așa a apărut o altă ipoteză: dacă fluturii citesc, de fapt, cerul înstelat?
Pentru a o testa, o echipă condusă de profesorul Eric Warrant, de la Universitatea Lund din Suedia, a recreat un cer de noapte într-un planetariu experimental. Fluturi ținuți în captivitate au fost lăsați să zboare într-un mediu vizual ultra-realist, fără influențe magnetice.
Rezultatul a fost limpede: când harta stelelor corespundea realității, insectele alegeau direcția corectă de migrație, ca și cum ar fi fost în zbor liber. Când poziția stelelor era inversată, își schimbau brusc cursul și înaintau în sens greșit.
Experimentul a tranșat întrebarea: Bogongii recunosc cerul nopții și îl folosesc pentru navigație. Cercetătorii cred că nu identifică neapărat constelații, așa cum o fac oamenii.
Reperul lor pare să fie banda luminoasă a Căii Lactee, foarte vizibilă în emisfera sudică, și mai ales zona strălucitoare a Nebuloasei Carina. Studiul a arătat că anumiți neuroni din creierul fluturilor sunt sensibilizați special la această dâră luminoasă.
Cu ajutorul ochilor lor, care le oferă un câmp vizual panoramic, pot deduce orientarea fără să fie nevoie să „ridice capul” către cer. Credit foto: dr. Ajay Narendra, Universitatea Macquarie, Australia.
Cu atât mai remarcabilă este această performanță cu cât arhitectura creierului Bogongului pare extrem de simplă. Mai mic decât o zecime dintr-un bob de orez, reușește totuși să integreze informații vizuale, semnale ale câmpului magnetic și date de la diverși receptori senzoriali.
Iar toate acestea pentru un voiaj unic: după ce se întorc în zonele joase ca să se reproducă, adulții mor. Urmașii lor, care nu au văzut niciodată peșterile, pornesc singuri la drum, ca niște navigatori stelați născuți din instinct.
Această performanță naturală este fragilizată însă de lumea construită de oameni. În orașe precum Canberra, luminile artificiale îi atrag și îi dezorientează pe Bogongi, uneori în număr impresionant.
Nu confundă becurile cu Luna, așa cum se crede adesea; mai degrabă sunt derutați pentru că încearcă să păstreze „cerul” deasupra lor, motiv pentru care se învârt în cerc în jurul stâlpilor și se epuizează. Iar amenințările nu se opresc aici.
În 2016, o secetă extremă a redus populația cu 99%, punând în dificultate specii care depind de ei ca hrană, precum micul oposum pigmeu de munte. De atunci, fluturii își revin încet, dar încălzirea globală face ca astfel de episoade să devină tot mai probabile.
Migrația Bogongilor nu este doar un record entomologic. Este o demonstrație de inginerie evolutivă: dovada că și cele mai mici creiere pot găzdui hărți cerești complexe. Într
-o epocă în care insectele dispar într-un ritm alert, e un memento de modestie — și, poate, o invitație de a privi, din nou, spre stele. Studiul a fost publicat în Nature.
